În românește de Al. Ștefănescu-Medeleni și Eva Szilagyi

Tot ceea ce s-a întâmplat se datorește faptului că în munca mea m-am lovit de necesitatea de a cunoaște mai îndeaproape construcția telescopului modern.

În vremea aceea mă preocupa problema reacțiilor nucleare similare acelora care se petrec în masa soarelui. Întrucât în literatura de specialitate n-am găsit răspuns la o întrebare de foarte mare însemnătate pentru mine, am hotărât să fac eu însumi observații asupra soarelui. Astfel l-am cunoscut la observatorul astronomic pe Ilia Petrovici Bradov, un bătrân încântător, îndrăgostit de astronomie.

M-a primit ca pe o veche cunoștință, spunându-mi că a citit lucrările mele în domeniul fizicii nucleare. S-a plâns de vreme — norii îi stinghereau observațiile — m-a condus prin observator, arătându-mi aparatele și m-a invitat să trec pe acolo noaptea, oricând va fi cerul senin.

— Eu lucrez acum noaptea. Vă voi învăța să faceți o observație pe întuneric. Cu soarele dumneavoastră o să vă descurcați și singur.

Spre norocul meu, noaptea următoare a fost senină și m-am grăbit să mă duc la observator. Până atunci nu avusesem prilejul să privesc prin ocularul unui telescop modern. Ilia Petrovici s-a așezat alături, în fotoliu, observând și el odată cu mine la același telescop printr-un dispozitiv special. Mă învăța să mânuiesc telescopul și explica tot ce vedeam.

— Aveți în față constelația Volopas — spunea Ilia Petrovici. Vedeți steaua aceea mai strălucitoare? E Arctur. În apropierea ei se zărește o steluță abia perceptibilă din clasa specială K. Cercetând această regiune a cerului cu radiotelescopul, ne-am izbit pe neașteptate de un fenomen ciudat, în decurs de o zi și o noapte, din cinci în cinci ore, am recepționat câteva serii de emisiuni din direcția unei stele sau planete care nu se vede la telescop. Am reușit să le imprimăm pe o bandă de magnetofon. Regularitatea lor a fost atât de izbitoare încât chiar și un om lipsit de orice fantezie s-ar putea îndoi că sunt pur și simplu niște fenomene naturale! Te întrebi fără să vrei dacă în licărirea portocalie a acelei stele ce se stinge nu cumva trăiesc niște ființe cu rațiune care emit comenzi unor nave interstelare sau comunică prin radio cu oameni de pe altă planetă. Desigur ar fi prematur să tragem asemenea concluzii. Un lucru însă e stabilit cu certitudine: aceste semnale n-au origine terestră. De atunci ținem regulat sub observație această zonă a cerului, însă, deocamdată fără rezultat — n-am mai reușit să recepționăm niciun semnal. Iată încă o enigmă care, după toate probabilitățile, va fi dezlegată numai în viitor, când oamenii vor dispune de nave interstelare sau măcar de telescoape perfecționate. Dar asta în viitor. Acum însă, haidem să ne uităm la aștrii studiați. Vreți să priviți luna?

Am consimțit. Peste câteva clipe cercetam discul luminos al lunei, parcă ciupit de vărsat, cu cratere adânci în mijlocul cărora se ridicau piscuri țuguiate, înconjurate de valuri înalte, inelare.

După ce m-am uitat de ajuns la satelitul nostru, l-am rugat pe Ilia Petrovici să-mi arate planeta Saturn. Era spre miezul nopții.

— Saturn se găsește acum în constelația Cumpenei, la sud-vest, aproape de linia orizontului.

Tocmai voiam să-l rog pe Ilia Petrovici să-mi arate și alte planete ale sistemului solar când deodată, prin câmpul vizual al telescopului a trecut un mic meteorit lăsând în urmă pe cer o dâră scurtă dar luminoasă.

— Păcat că n-am apucat să-l fotografiem — spuse Ilia Petrovici.

— Priviți, încă unul!

— Apăsați pe buton!

Până să-mi dau seama pe care buton trebuia să apăs, meteoritul, spre marea ciudă a lui Ilia Petrovici, dispăruse.

— Acum n-au să mai treacă — spuse el, văzând cu câtă atenție țineam degetul pe butonul cu pricina.

N-a apucat să termine fraza și cerul a fost brăzdat de-a curmezișul de o dâră de foc și prin fața noastră a zburat încă un meteorit. De astă dată am reușit să apăs pe buton, fotografiindu-i traiectoria.

— Nu prea cad la timp, observă mirat Ilia Petrovici.

— Cum adică la timp?

— Meteoriții apar îndeosebi atunci când Pământul trece prin roiuri mari de corpuri meteorice care se rotesc în jurul soarelui, pe orbite eliptice ca și planetele.

— Priviți, încă unul! Ba nu — doi, trei!

Ne-am lipit de ocular. Pe partea cerului către care era îndreptat telescopul, meteoriții apăreau unul după altul și aprinzându-se pentru o clipă, dispăreau în întuneric ca niște șerpi luminoși. Apăsam mereu pe buton, făcând o fotografie după alta.

— Destul, deocamdată nu mai fotografiați. Să economisim pelicula. S-ar putea să treacă vreun bolid. Simptomele sunt foarte caracteristice — spuse Ilia Petrovici.

O clipă după aceea trecu un nou roi de meteoriți și după el încă unul. Șuvoiul de meteoriți se întețea. Deodată sclipi orbitor un glob uriaș de foc, zburând repede pe cerul întunecat și tulburând liniștea stelelor.

— Fotografiați, fotografiați! strigă Ilia Petrovici, nemaiapucând să se așeze la tabloul de comandă. Acesta-i un bolid! Fotografiați!

Apăsam mereu pe buton, cât puteam de repede. Căderea bolidului dură doar câteva secunde. Răspândind în jur o lumină orbitoare, globul zbură vertiginos de la sud-vest spre nord-est și dispăru la orizont. Pe tot cerul, se întindea o dâră de foc marcând drumul bolidului. Ilia Petrovici se așeză pe locul meu și fotografie cu atenție această dâră.

— Ați văzut? strigă el, sărind tulburat din fotoliu. Dumneavoastră, dragă colega, ați avut pur și simplu noroc. De altfel și eu! Asemenea bolizi cad în cel mai bun caz o dată la o mie de ani. La o mie de ani! Înțelegeți? Ce colos! Se pare că e mai mare decât meteoriții din Tungus și Sihote-Alin, luați la un loc. Auziți? și el ridică un deget ascultând.

Se auzea un vuiet prelung, ecoul gigantului ceresc care trecuse pe deasupra noastră.

— Ce mărime! nu se putea el liniști de loc. Ar fi păcat să cadă în mare… Tot ce se petrece e deosebit de interesant. Principalul e însă că am fotografiat traiectoria în întregime. Hai să developăm filmele.

— Acum, noaptea? Probabil că în laboratorul dumneavoastră nu mai e nimeni la ora aceasta.

— Nu-i nimic! Eu îmi developez întotdeauna singur fotografiile cele mai importante.

Am scos casetele din telescop și ne-am îndreptat spre laboratorul fotografic.

— Tare aș vrea să știu unde-o fi căzut bolidul! O fi explodat sau nu? De altfel, mâine o să aflăm totul, amănunțit. Acum să vedem fotografiile noastre.

Ilia Petrovici luă unul din filmele uscate și se apropie de lampa de birou.

— Iată, priviți — spuse el, ținând cu grijă filmul în fața abajurului alb al lămpii. Vedeți? Un bolid principal, urmat de câțiva meteoriți mărunți.

În alte fotografii am descoperit pe neașteptate un amănunt interesant. În urma primului bolid uriaș, aproape contopindu-se cu coada lui de foc, zbura un alt bolid.

— La naiba, într-adevăr a trecut și un al doilea bolid!

— Dar de ce nu este tot atât de luminos ca și cel dintâi?

— Lucrul acesta e explicabil. Se încălzește mai puțin. Cel dintâi a străpuns atmosfera, a alungat aerul, formând un spațiu rarefiat, ca un sac, în care a nimerit al doilea bolid.

— În acest caz cei doi bolizi ar putea să se ciocnească în aer: primul e frânat de aer pe când, al doilea zboară cu o viteză mai mare.

— Se prea poate…

Am cercetat fotografiile toată noaptea.

Către orele zece dimineața, am aflat că bolizii pătrunseseră în atmosfera terestră deasupra Africii de Nord, zburaseră spre nord-est deasupra Mării Mediterane, trecuseră peste Grecia, luminaseră viu întinderile Siberiei Apusene și, puțin înainte de a ajunge la Oceanul Pacific, căzuseră undeva în Siberia Răsăriteană. Explozia fusese foarte puternică: toate stațiunile seismice din lume înregistraseră zguduirea solului. La citirea seismogramelor s-a aflat că bolizii căzuseră între munții Cerski și Verhoiansk.

Datele stațiunilor seismice au fost confirmate de radiogramele și telefonogramele primite din Ohotsk, Verhoiansk, Oimiakon și Iakutsk, unde mulți oameni urmăriseră traiectoria bolizilor.

Din cele relatate de martori oculari rezulta că prăbușirea acestora fusese precedată de revărsarea unei lumini vii, albe, din pricina căreia întunericul se risipise înainte de ivirea zorilor. Acea lumină orbitoare dogorea fața și mâinile. Oamenii care urmăriseră acest fenomen se aruncaseră cu fața la Pământ, ferindu-și ochii de șocul luminos insuportabil și neașteptat. Părea că soarele se rupsese de pe cer și cădea vijelios pe Pământ. Pe bolta cerească zburase un uriaș glob de foc, risipind în jurul lui o puzderie de scântei albe. Îndată după primul glob zburase un al doilea, acesta de un roșu închis, și ambele căzuseră în același timp dincolo de munții Verhoiansk.

Nu mult după aceea se auzise un muget, un vuiet, urmat de două bubuituri puternice. În casele aflate departe, la sute de kilometri de locul căderii meteoriților, ușile fuseseră smulse din țâțâni, mobila din camere se răsturnase, geamurile se spărseseră.

În depărtare, dincolo de munții Verhoiansk, putea să se vadă multă vreme încă vâlvătaia unui incendiu uriaș — ardea taigaua…

Așa sunau primele informații despre acest fenomen uimitor.

— Ați văzut ce înseamnă fotografia? exclamă Ilia Petrovici. Dacă nu le-am fi avut, acum ne-am fi întrebat dacă nu cumva martorii oculari au avut o iluzie optică în ceea ce privește al doilea bolid. Acum însă avem dovezi incontestabile.

Curând după aceea am aflat că fotografiile noastre erau unice. Niciun observator din lume nu putuse fotografia atât de bine zborul bolizilor. Dimineața, Ilia Petrovici a dat dispoziții să se multiplice cât mai repede cu putință fotografiile și să fie trimise tuturor instituțiilor interesate.

Ilia Petrovici era asaltat din toate părțile, Toți îl rugau să trimită fotografii, să dea relații, să comunice amănunte. Curând mi-am dat seama că nu mai avea vreme de mine. M-am grăbit să-mi iau rămas bun. Înainte de a pleca, Ilia Petrovici mi-a dăruit prima serie de fotografii, încă umede, și mi-a promis să mă țină la curent, telefonic, îndată ce va avea vreo veste nouă.

A doua zi a sunat telefonul.

— Vă salut, Alexandr Alexandrovici! am auzit eu glasul lui Bradov. Ieri seara Comitetul pentru studiul meteoriților al Academiei de Științe a adoptat hotărârea de a organiza o expediție amplă în regiunea munților Verhoiansk. La expediție e necesar să participe și un specialist în fizica nucleară. Mi-am luat permisiunea să vă recomand…

— Pe mine?!

— Da, în măsura în care vă interesează. Rămâne la latitudinea dumneavoastră. În ceea ce mă privește, vă sfătuiesc din tot sufletul să vă duceți. Expediția va dura doar două, trei săptămâni, inclusiv drumul.

Ispita era prea mare.

— Merg! Am acceptat fără să mai stau pe gânduri.

— Perfect! La drept vorbind nici nu m-am îndoit.

Profesorul Bradov era un om operativ. Peste câteva minute aveam lista telefoanelor și persoanelor cărora trebuia să mă adresez pentru îndeplinirea formelor în vederea participării mele la expediție.

Micul nostru grup și încărcătura respectivă au încăput în două avioane de pasageri care au zburat unul după celălalt spre Iakutsk. La Iakutsk ne-au așteptat câteva elicoptere care ne-au transportat la fața locului. Nu ne-am apropiat de pâlnia produsă de căderea bolizilor — ne temeam de o radioactivitate ridicată.

Am descărcat repede din elicoptere lăzile, corturile, echipamentul, aparatele, proviziile. Către seară tabăra era gata. Se făcuse răcoare; cerul era acoperit de nori. Se simțea clima aspră continentală a Iakuției.

Ne-am adunat în cort și, aplecați asupra hărții, am stabilit planul de acțiune pentru a doua zi. S-a hotărât ca două elicoptere să zboare deasupra zonei în care căzuseră bolizii, pentru a o determina cu exactitate, iar al treilea elicopter să fie trimis direct la locul căderii lor, echipa respectivă trebuind să culeagă schije. Urma ca eu și Ilia Petrovici să plecăm cu al treilea elicopter. Consfătuirea s-a terminat repede și ne-am împrăștiat prin corturi.

— Ce minunăție — spuse Ilia Petrovici, vârându-se în sacul călduros de dormit.

— La ce vă referiți?

— Păi, la elicoptere. Câte necazuri am fi avut dacă am fi venit încoace pe cai. Mi-amintesc ce a îndurat Kulik[1], ori de câte ori și-a croit drum spre locul de cădere al bolidului tungus. Caii se prăpădeau, oamenii erau sleiți de puteri, pe râu bărcile se răsturnau din pricina șuvoiului. Săptămâni întregi au călătorit. Iar noi am sosit aici, de la Moscova, în câteva zile.

Am ațipit numaidecât. Mi se părea că dormisem doar câteva minute, când deasupra mea a răsunat glasul vioi al lui Ilia Petrovici.

— Sculați-vă repede, Alexandr Alexandrovici! Am găsit bolidul! Uite, chiar aici, aproape!

— Cum l-ați găsit? Unde?

— L-am găsit! L-am găsit! Doar am ieșit din cort și am dat cu ochii de el. Hai, sculați-vă mai repede! m-a zorit el.

Am ieșit din sacul de dormit, am dat la o parte perdeaua de la intrarea cortului și am încremenit, surprins. Cerul era roșu aprins, o lumină caldă trandafirie izvora de pretutindeni, dând întregii firi o culoare neobișnuită, fantastică. Nicicând până atunci nu avusesem prilejul să văd o priveliște atât de frumoasă. Ilia Petrovici mă privea, savurând efectul produs, parcă ar fi fost un scamator și tabloul acela feeric ar fi apărut la un semn al mâinii lui.

— Observați — spuse el — soarele încă n-a răsărit…

Eu îmi dădeam seama despre ce putea fi vorba, dar, ca să-i fac plăcere lui Ilia Petrovici, l-am întrebat:

— Ce-i asta? De ce este cerul atât de roșu?

— E bolidul nostru, mai bine zis, ceea ce a rămas din el în aer, răspunse Ilia Petrovici, fără să observe cursa pe care i-o întinsesem. Trecând prin atmosferă, bolidul a ars intens degajând mici particule carbonizate. Aceste particule plutesc acum în număr considerabil prin aer, viciindu-l. Atmosfera, astfel tulburată, nu lasă să treacă bine razele albastre, dar pe cele roșii le lasă.

— Legea lui Rayleigh, am adăugat eu, coeficientul de dispersie e invers proporțional cu lungimea de undă la puterea a patra…

Ilia Petrovici mă privi mirat și izbucni în râs.

— Îmi cer scuze pentru explicația mea atât de simplistă, uitasem că am de-a face cu un fizician. Precum văd, vă aprindeți repede! Totuși e tare frumos. Hai să-i trezim pe operatorii noștri. Să filmeze „gradul al patrulea al lungimii de undă“.

Tabăra începu să se trezească. Am luat repede micul dejun și ne-am urcat în elicopter.

După câteva minute de zbor au început să se vadă primele urme ale căderii bolizilor. Brazii argintii, zadele, cedrii, pinii, doborâți unul peste altul formau o întindere de nestrăbătut. Suflul exploziei îi smulsese din Pământ împreună cu rădăcinile rămuroase care, ca niște degete rășchirate, se întindeau în sus, conturându-se clar pe fondul întunecat al Pământului. Curând apăru în fața noastră o priveliște și mai înfiorătoare. Pădurea doborâtă arsese. Trunchiurile copacilor păreau niște tăciuni carbonizați rămași dintr-un foc imens.

Ne apropiam de locul în care căzuseră bolizii. Aici totul fusese făcut scrum și măturat de năprasnica explozie. Doar cea mai puternică bombă cu hidrogen ar fi putut pricinui asemenea distrugeri. Sub noi alerga Pământul devastat, acoperit cu o scoarță topită.

În cele din urmă am dat cu ochii de un crater uriaș, cu diametrul de peste doi kilometri, format de explozia bolidului. Un val înalt de Pământ tivea craterul. Pâlnia era atât de adâncă încât ar fi încăput foarte ușor în ea clădirea Universității din Moscova. Pe fundul pâlniei începeau deja să se adune apele subterane.

Ne-am oprit la o mică înălțime deasupra Pământului.

Fără să ies din elicopter am măsurat cu dozimetrul intensitatea emanațiilor radioactive. Dozimetrul indica zero. Deci nu existau radiații dăunătoare. Puteam să coborâm pe Pământ.

Ne-am împărțit sarcinile. Ilia Petrovici cu un grup urma să caute în pâlnie schije din bolid, iar eu împreună cu doi geodezi să măsurăm dimensiunile pâlniei.

Ilia Petrovici alerga vioi de colo-colo ca un tinerel, căutând cu un detector de mine schijele de fier pe panta pâlniei.

— Ați găsit ceva? l-am întrebat peste vreo jumătate de oră.

El și-a scos batista din buzunar ștergându-și fruntea nădușită.

— Deocamdată nimic.

Oamenii s-au răspândit prin toată pâlnia în căutarea schijelor.

— Ilia Petrovici! Ilia Petrovici! Veniți repede! a răsunat deodată, abia auzit, un glas din fundul craterului.

— Ați găsit ceva?

O rafală de vânt a acoperit răspunsul.

— Trebuie să mă duc. Dumneavoastră luați-o spre nord-est în direcția în care au sărit cele mai multe schije. Poate că acolo s-or găsi. Sunteți mai norocos ca mine, încercați…

Și el porni pe panta abruptă spre grupul de oameni din fundul pâlniei. Se vedea că pășește greu călcând pieziș ca să nu alunece. Nu m-am putut abține și am strigat după el:

— Ilia Petrovici! El se întoarse. Știți ce v-ar fi spus acum Kozma Prutkov?

— Nu, nu știu. Ce-ar fi spus?

— „Nu umbla pe costișă că-ți scâlciezi ciubotele!“ Urcați-vă sus și mergeți pe loc drept.

El zâmbi, ieși din pâlnie, îmi făcu un semn prietenos cu mâna și se îndepărtă iute.

Stăteam pe marginea pâlniei și căutam să-mi închipui cum se produsese explozia.

…Uriașul bolid s-a prăbușit pe Pământ și s-a transformat instantaneu într-o volbură de gaze, în interiorul căreia s-a dezvoltat o presiune și o temperatură formidabilă, ceea ce a provocat explozia măturând și pârjolind totul în calea ei. Dacă toate acestea se petrecuseră într-adevăr așa, atunci nu erau motive să sperăm că vom mai găsi în pâlnie nici măcar o particulă microscopică din bolid. Dacă totuși mai rămăseseră schije, explozia le împrăștiase probabil la mulți kilometri de jur împrejur.

Deodată mi-a venit o idee grozavă. Dar al doilea bolid? El zburase în urma celui dintâi spre nordest. Primul bolid căzuse pe Pământ și explodase. Dar al doilea? Încă pe când se afla în aer, acesta fusese izbit violent de suflul exploziei primului bolid și explodase la rândul lui transformându-se într-o puzderie de schije, care schimbându-și direcția zborului, fuseseră zvârlite înapoi, spre sud-vest! Deci acolo trebuia să le caut!

Am hotărât să verific neîntârziat aceste ipoteze, luând-o către sud-vest, și privind cu atenție în toate părțile.

Nu-i greu să deosebești schijele de bolid de pietrele obișnuite. Schija are o culoare aparte sau dacă e de fier posedă proprietăți magnetice; suprafața ei este acoperită adesea de mici pete-regmalipte, care se formează din pricina încălzirii inegale a bolidului.

N-am uitat cum arătau toate aceste semne așa că, observând câte o piatră care nu semăna cu cele dimprejur, o cercetam, apropiam de ea magnetul, căutam cu minuțiozitate plăgile pricinuite de arsuri dar… de cele mai multe ori o aruncam. Îmi puneam în rucsac doar unele pietre, cele care dădeau mai mult de bănuit. După ce străbătusem câțiva kilometri cureaua rucsacului îmi rosese atât de tare umărul, încât am hotărât să fac un popas, așezându-mă pe trunchiul unui brad doborât. Golind rucsacul de pietre le-am cercetat din nou și până la urmă m-am încredințat că le cărasem de pomană cale de câțiva kilometri: niciuna din ele nu provenea din bolid.

Am privit de jur împrejur spre trunchiurile negre ale copacilor doborâți de explozie. Copacii erau complet carbonizați. Deodată pe trunchiul ars al unei zade am observat un obiect strălucitor de un azuriu aprins. M-am repezit într-acolo; în trunchiul copacului era înfiptă o piatră roșiatică, transparentă. Câteva clipe după aceea piatra tăiată, împreună cu o bucată din copac, se afla pe genunchii mei. Era mică, cam cât o jumătate de palmă. Marginile ei erau netede ca ale unei bucăți de smoală, când e spartă cu o lovitură puternică. Piatra avea licăriri frumoase, roșietice, dar îndată ce priveam prin ea spre nori, devenea pe neașteptate azurie. Deci lăsa să treacă doar razele albastredeschise și le reflecta pe cele roșii. Am dus-o încă o dată și încă o dată la ochi — culoarea ei se schimba mereu în același fel.

Până atunci nu avusesem prilejul să mă ocup de mineralogie sau de geologie, și acum îmi părea nespus de rău. Cândva intrasem întâmplător într-un muzeu de mineralogie — mi-am amintit că văzusem acolo o pietricică — cam cât un bob de mazăre, mi se pare un alexandrit, care devenea ba roșietic, ba albăstrui, în funcție de lumina prin care era privit — naturală sau artificială. Ceea ce vedeam acum era însă cu totul ieșit din comun.

Mișcând încetișor piatra dintr-o parte într-alta, am scos-o din bucata de lemn. O proveni din bolid sau nu? Dacă-i așa, înseamnă că începe să mi se confirme ipoteza… Să nu provină oare din bolid? De unde ar fi putut apare o asemenea piatră în trunchiul zadei, dacă nu din explozia bolidului? Piatra putea să se înfigă în trunchi numai dacă ar fi căzut de sus. Să fi înfipt-o în copac un om? Nu, acest lucru nu părea posibil, după toate probabilitățile, era o piatră prețioasă, sau cel puțin semiprețioasă. Dacă aș mai găsi o piatră asemănătoare n-ar mai încăpea nicio îndoială că proveneau chiar din bolid. Încă una! M-am surprins agitându-mă ca toți cercetătorii care au dat de capătul firului, trebuie doar să-l tragă și ghemul se desfășoară de la sine.

Am pus în rucsac și schija și bucata de lemn continuându-mi drumul cu hotărâre mai departe, spre sud-vest.

În locul trunchiurilor arse întâlneam acum numai copaci doborâți de suflu, pe care îi zărisem cu o zi mai înainte din elicopter. Însemna că mă îndepărtasem de pâlnie destul de mult.

Am mers mai departe anevoie ajungând în cele din urmă la poalele unei coline teșite unde copacii se îngrămădiseră unul peste celălalt ca niște chibrituri.

Pe povârniș, sub copaci, am zărit o groapă. O vizuină? Dar de ce se afla atât de sus? M-am îndreptat aproape în fugă spre ea. Am trecut peste vălmășagul de copaci doborâți și deodată mi s-a tăiat răsuflarea de bucurie. Ceea ce vedeam nu era o simplă groapă — în jurul ei Pământul era ars, topit, de parcă cineva vârâse în povârniș un calup gros, încins. Nu mai încăpea nicio îndoială: în locul acela se înfipsese o schijă mare din bolid, care se găsea acolo, în Pământ.

M-am agățat de ramuri, croindu-mi drum spre groapă. Ajungând la ea m-am vârât înăuntru, târându-mă.

Groapa se mărea repede. M-am pomenit într-o hrubă mică unde mi-a scăpat îndată un strigăt de uimire.

În adâncul hrubei lucea, jucând în toate culorile curcubeului, o piatră mare, cu un aspect neobișnuit. Ape tremurătoare, azurii, verzi, roșii alergau de la un capăt la celălalt al ei. Nuanțele limpezi ale licăririlor multicolore, jocul lent al luminilor puteau fi asemuite doar cu aurora boreală.

M-am apucat să cercetez piatra cu atenție. Era de mărimea unui pepene mare având o formă lunguiață. Suprafața ei era netedă și lucioasă, de parcă ar fi fost șlefuită. Uimit, încântat de această priveliște nemaivăzută am admirat-o câteva clipe fără să-mi iau ochii de la ea. Ipoteza mea se confirmase. Posedam doi meteoriți. Am scos piatra cea mică din sac. Ciudat, acum nu mai strălucea…

Mirat, am apropiat-o de piatra cea mare care sclipea în toate culorile curcubeului. În clipa în care s-au atins, și pe piatra cea mică au început să joace licăriri înguste multicolore. Jucau atât de repede, încât îmi luau ochii. Îndată ce am îndepărtat-o piatra cea mică n-a mai strălucit. Când am apropiat-o, aceasta a început să strălucească din nou.

Așa stăteau deci lucrurile! Fenomenul acesta e binecunoscut: pentru ca schijele unui bolid să strălucească e necesar ca masa lor să depășească o anumită fază critică, în genul reacției în lanț dintr-o bucată de uraniu.

Când în sfârșit mi-a trecut emoția stârnită de prețioasa descoperire, m-am simțit nespus de obosit. Nu mai eram obișnuit să merg atât de mult pe jos. Picioarele mă dureau, sângele îmi zvâcnea în tâmple, pleoapele mi se închideau. În mica hrubă era cald și plăcut, razele strălucitoare de lumină alergau una după alta pe bolta de deasupra capului. Mi-am zis că trebuia să mă odihnesc măcar puțin, altfel n-aveam să pot face drumul înapoi până la pâlnie. M-a cuprins o toropeală dulce.

Ațipind, mă gândeam că Ilia Petrovici era îngrijorat din pricina mea, că trebuia să pornesc înapoi. Totuși n-am putut să-mi înving oboseala și am adormit adânc.

A fost un somn fără vise. Când am deschis ochii am zărit deasupra mea un tavan alb, neted. Cineva a spus încet în spatele meu:

— Mi se pare că s-a trezit…

Am privit peste umăr. Doi medici în halate, cu tichii albe îmi urmăreau cu atenție fiece mișcare.

Încă buimac de somn n-am putut să pricep ce s-a întâmplat. Tot trupul mă durea chinuitor, de parcă aș fi fost crunt bătut. Mâna dreaptă, amorțită, nu se mișca. M-am lăsat din nou pe pernă.

Unul din medici, oacheș ca un țigan, se aplecă spre mine și mă întrebă încet:

— Cum vă simțiți, Alexandr Alexandrovici?

— Binișor. Unde mă aflu?

— În sanatoriul din Verhoiansk. Nu vă neliniștiți, peste două-trei zile veți fi restabilit pe deplin…

— Ce-i cu mine?

Medicul ezita, căutându-și în mod vădit cu grijă cuvintele.

— Nimic grav. Acum nu mai există niciun pericol. N-aveți voie să vorbiți mult.

Al doilea medic ieși pe neobservate din cameră și se întoarse curând cu o farfurie de supă aburindă, pe o tavă. Abia în clipa aceea am simțit cât de flămând eram și-am mâncat supa cu lăcomie.

Următoarele două zile am fost într-o stare semiconștientă. De fiecare dată când mă dezmeticeam, dădeam cu ochii de medicii care făceau de gardă la patul meu. Abia a treia zi mi-am venit în fire pe deplin.

— Ați comunicat expediției lui Bradov ce mi s-a întâmplat? l-am întrebat pe medicul cel oacheș.

— Nu. N-am avut posibilitatea.

— Ciudat… Totuși, ce s-a întâmplat cu mine?

Medicul mi-a aplicat pe încheietura mâinii stângi o plăcuță de cauciuc, care era în legătură, prin niște fire, cu un aparat necunoscut mie, și, privind acul aparatului, răspunse:

— Ați dormit foarte mult în hrubă lângă meteorit.

— Într-adevăr simt că mă doare tot trupul. Cât am dormit?

Fără să-și ia privirea de la acul aparatului, medicul repetă:

— Mult, foarte mult.

— Ei, cât? O zi? O săptămână?

Medicul clătină din cap.

— Doar n-oi fi dormit mai mult?

— Da, mult mai mult. Nici nu știu măcar dacă mă veți crede când am să vă spun în ce an suntem.

M-a cuprins deodată o emoție neobișnuită. Acul aparatului începu să se zbată dintr-o parte într-alta.

— Liniștiți-vă, vă rog, liniștiți-vă — spuse medicul. Ați dormit câteva decenii.

— Ce? Decenii?! Nu se poate! Atunci în ce an suntem?

— 2107.

— Prostii! Știți când am adormit?

— Știu. Ați avut la dumneavoastră buletinul de identitate și hârtii care certificau că ați participat la expediția lui Bradov. Dar nu fiți îngrijorat. O să vă facem un examen general și o să vă punem pe picioare.

De asta îmi ardea mie! După ce dormisem un secol și jumătate! După ce-mi pierdusem toate rudele și pe cei apropiați, rămânând singur într-o lume străină, necunoscută!

— Ascultați, am spus, simțindu-mă sugrumat de un spasm, nu cumva în timp ce am dormit s-a schimbat numerotarea anilor?

— Nu, numerotarea anilor a rămas aceeași. Dar liniștiți-vă, totul o să fie bine, repetă medicul.

Îmi vuia capul. Ba mă gândeam la familia mea, ba îmi aminteam de luminiscența multicoloră a pietrei din hrubă, ba mă surprindeam presupunând că voi afla multe lucruri interesante, noi, ba începea să mi se pară că dorm și visez în continuare.

— Acum ați face foarte bine dacă ați mai dormi puțin, spuse cu hotărâre medicul.

Scoase din buzunarul halatului o fiolă cu un lichid închis la culoare și, rupându-i vârful de sticlă, o puse pe noptiera de lângă patul meu.

Din fiolă ieșea un gaz fumuriu. Am simțit un miros necunoscut și o clipă după aceea am ațipit.

— Ei, acum vă simțiți mult mai bine, nu-i așa? spuse medicul când m-am trezit. Și vestea mea nu vi se mai pare atât de îngrozitoare, nu?

Într-adevăr mi-era mai bine și nu mai simțeam neliniștea dinainte.

Medicul îmi explică:

— Acesta e efectul gazului. El înăbușă orice durere sufletească. Acum putem să stăm de vorbă. Trebuie să vă povestesc multe lucruri.

— Stați, doctore. N-ați vrea să-mi arătați ceva care să confirme cuvintele dumneavoastră? Iertați-mă, dar nici acum nu pot să cred că toate acestea sunt adevărate.

— Vă înțeleg perfect și am luat cu mine ziarul în care se relatează că v-ați trezit.

Am luat ziarul și m-am uitat la dată: într-adevăr, menționa anul 2107. Jos, în coloana din stânga era încadrată cu creionul roșu o notiță semnată „Kinolu”.

— Dumneavoastră vă numiți Kinolu?

— Da.

— Cât de ciudate sunt toate acestea! Știți, doctore, că am găsit o schijă de meteorit?

— Da, știu. Tocmai cu asta o să începem. Bolizii care au căzut aici acum o sută cincizeci de ani erau compuși dintr-o substanță care se caracterizează printr-o radiație deosebită, narcotică. Piatra pe care ați găsit-o în hrubă v-a adormit. Spre norocul dumneavoastră această radiație nu dăunează sănătății. Dimpotrivă ea exercită o acțiune curativă asupra organismului. Provoacă un somn specific și înlătură bolile la a căror contractare și evoluție joacă un rol deosebit supraexcitarea sistemului nervos central.

— Am dormit o sută cincizeci de ani fără să mă hrănesc cu nimic?

La prima vedere acest lucru pare într-adevăr ciudat, dar amintiți-vă că și în timpul somnului obișnuit funcțiunile organismului omenesc se reduc ca intensitate foarte mult, intensitatea proceselor fiziologice ca; metabolismul, contracțiile inimii ș.a.m.d. reducându-se. În timpul somnului specific provocat de radiația meteoriților, funcțiunile organismului scad și mai mult. Infinit mai mult. În toate organele interne se produce o puternică frânare a activității. Organismul parcă încremenește, radiația acționând favorabil asupra corpului omenesc, asupra sistemului său nervos. Funcțiunile fiziologice sunt susținute doar de rezervele acumulate în timpul cât omul a fost treaz. În sanatoriul nostru mulți bolnavi sunt tratați cu asemenea radiații.

În timp ce-mi spunea aceste lucruri, Kinolu mă examina cu atenție făcând felurite măsurători cu niște aparate ce se găseau pe măsuța de lângă pat.

— Dacă vreți puteți să vă sculați și să umblați puțin.

Ne-am apropiat împreună de o fereastră mare, aproape cât tot peretele. În fața clădirii sanatoriului era amenajat un parc. În dreapta noastră se zărea un lac mare, rotund.

— Acolo e pâlnia produsă de bolidul de la Verhoiansk, spuse Kinolu. Lacul e foarte adânc.

— Parcă ieri umblam în jurul acestei pâlnii, am rostit eu îngândurat.

Dincolo de parc începea desișul taigalei. Din vălmășagul de copaci doborâți prin care fusesem nevoit să-mi croiesc drum în căutarea pietrelor, nu mai rămăsese însă nici urmă. Timpul reușise să lecuiască rana lăsată pe suprafața planetei de uriașul incendiu.

O sută cincizeci de ani este o perioadă de timp destul de îndelungată chiar și pentru istorie.

În vremea asta eu dormisem, dar viața-și urmase cursul. Soarele răsărise mereu, în fiecare dimineață, oamenii se treziseră după somnul lor scurt, începându-și ziua obișnuită de lucru. Ei munciseră și fața Pământului se schimbase, viața lor se schimbase, ei înșiși se schimbaseră.

— Spuneți-mi, l-am întrebat pe Kinolu, care este acum orânduirea socială în Uniunea Sovietică?

— Comunismul, răspunse el. Și nu numai în Uniunea Sovietică, ci pe întreg globul pământesc.

Nu-mi venea deloc să cred că ajunsesem în viitorul îndepărtat, necunoscut, într-un chip atât de straniu. Era prea fantastic. Multă vreme nu m-a părăsit senzația că dorm și visez sau că mă aflu sub acțiunea unei hipnoze, care plăsmuia în mintea mea acele imagini, ce-mi apăreau zilnic în fața ochilor.

Vremea trecea însă și încet-încet am început să mă obișnuiesc cu gândul că tot ce se petrecea cu mine nu era vis ci realitate.

Nu pot să spun că lucrul acesta m-a bucurat de la început. În jurul meu se desfășura o viață de neînțeles, eram înconjurat de oameni necunoscuți, deși foarte atenți, totuși străini. N-aveam nici rude, nici prieteni… Nu știam ce se întâmplase cu familia mea. Pentru mine această pierdere era neașteptată și prematură. Totuși trebuia să mă împac și cu gândul acesta.

Peste câteva zile mă întremasem într-atât, încât puteam să fac mici plimbări prin parc. Medicii îmi ceruseră cuvântul de onoare că fără știrea lor nu aveam să ies din sanatoriu. Desigur, însă, că nu reușiseră să mă izoleze complet de lumea exterioară. Vestea privitoare la somnul meu de domeniul fanteziei stârnise o senzație extraordinară, îndemnați de cititori, o întreagă armată de ziariști, îl asaltaseră pe Kinolu, cerându-i să-i lase la mine și până la urmă el fusese nevoit să cedeze.

Întâlnirea mea cu ziariștii a avut loc în parcul umbros al sanatoriului sub un brad uriaș, care, după toate probabilitățile, era de o vârstă cu mine. Răspundeam la întrebările lor, stânjenit de obiectivele aparatelor fotografice și de filmat.

Toți mi se adresau în limba rusă. Eu găseam cu totul firesc că ziariștii care doriseră să se întâlnească cu mine vorbeau graiul meu matern, cu atât mai mult cu cât încă pe vremea accidentului meu limba rusă era una din limbile internaționale. Deodată, în toiul convorbirii noastre însuflețite am auzit niște cuvinte neînțelese. Am întors capul. Mi se adresa, gesticulând larg, un mulatru înalt și slab. El repetă întrebarea. Am privit în jur, căutând un translator. Se găsi o soluție neașteptată și nespus de simplă. Unul dintre ziariști scoase din buzunar și-mi puse în mână un obiect asemănător cu o tabacheră.

— Ce-i asta?

— Translatorul cibernetic.

— Cutiuța asta minusculă? am întrebat cu neîncredere.

— Ei, nu-i chiar atât de minusculă, răspunse corespondentul.

Uitându-mă curios la cutiuța salvatoare, am rostit nesigur, șovăitor:

— Ce ați întrebat? Nu v-am înțeles.

Probabil că tot așa își adresase și Aladin prima rugăminte lămpii fermecate.

Mulatrul dădu din cap în semn că m-a înțeles și începu să spună ceva repede, gesticulând cu aprindere. Din cutiuță, cuvintele lui ajungeau la mine în cea mai curată limbă rusă:

— Vă rog să mă iertați, n-am știut că nu aveți la dumneavoastră translatorul cibernetic. V-am întrebat ce v-a impresionat îndeosebi în societatea noastră, în ce direcție e mai izbitoare, după părerea dumneavoastră, deosebirea dintre secolul douăzeci și douăzeci și doi?

— Mi-e greu să răspund la întrebarea dumneavoastră. M-a asaltat un vălmășag de impresii noi, și încă nu mă pot orienta, nu pot preciza ceea ce este mai de seamă, ceea ce-i nou în mod esențial și ce e pur și simplu o particularitate oarecare fără vreo semnificație deosebită. Deocamdată totul mă impresionează în mod egal. Cred că nu exagerez dacă spun că în medie la fiecare jumătate de oră descopăr ceva nou. De pildă acuma: stăm de vorbă doar de douăzeci de minute și iată că am ceva nou în mâini. Am arătat spre translatorul cibernetic. Pe vremea noastră existau aparate electronice de tradus dar erau mari cât o cameră și încă cu totul neperfecționate. Uite, acum, ca un copil, abia mă pot stăpâni să nu deschid cutiuța asta, ca să văd ce e înăuntru.

— Deschideți-o.

Am apăsat pe un buton care mi s-a indicat și cutiuța fermecată s-a deschis. Înăuntru era un teanc de foițe foarte subțiri, de celuloid, transparente, cu niște punctulețe aurii, unite între ele prin niște fire de argint abia vizibile, ca păienjenișul.

— Un aparat cibernetic obișnuit cu semiconductori, am auzit.

— Totul e foarte simplu.

— Pentru dumneavoastră poate că e foarte simplu, am obiectat eu. Știți, și mie mi se pare becul electric deosebit de simplu. Omului din evul mediu i-ar apare însă ca o minunăție cu totul inexplicabilă.

În clipa când îmi luam rămas bun de la ziariști s-a strecurat spre mine un japonez scund care în timpul interviului șezuse calm într-un cedru înalt cu aparatul de filmat în mână. Sclipindu-și dinții albi într-un zâmbet, mi-a oferit o fotografie colorată, a cărei execuție ireproșabilă mă uimise în clipa când învârteam nedumerit în mâini translatorul cibernetic, neștiind ce este.

Se pare însă că și mai mult decât ziariștii se interesau de persoana mea cercurile medicale. Timp de o săptămână somitățile științei m-au examinat în fel și chip cu ajutorul unei aparaturi ultramoderne. La sfârșitul săptămânii consultul medical a stabilit că în timpul îndelungatului meu somn aproape nu îmbătrânisem deloc. Datorită slabei radiații a meteoritului vârsta mea „medicală” rămăsese neschimbată — aproximativ șaizeci de ani, în timp ce în realitate trecusem de două sute.

Întotdeauna socotisem că sunt în formă, că pentru vârsta mea arătam destul de bine, dar medicii secolului douăzeci și doi au declarat că greșeam și mi-au prescris un tratament de trei luni.

— Vă recomandăm insistent să urmați un tratament de geriatrie, s-au pronunțat ei. Aveți în mod deosebit nevoie de acest tratament pentru că nimeni nu poate să prevadă ce efect va avea cândva somnul îndelungat asupra sănătății dumneavoastră.

Nu m-am împotrivit și-am rămas trei luni în sanatoriu. În timpul acesta, cunoscându-i mai îndeaproape pe oamenii secolului douăzeci și doi, m-am convins că medicii avuseseră dreptate, căci între timp se schimbase și felul de viață și înfățișarea oamenilor.

Pe terenul de tenis umbrit de copaci admiram adesea jocul unui român, un anume Ionescu. Privindu-i făptura vânjoasă, statura înaltă, sprinteneala demnă de invidiat cu care mânuia racheta în acel joc vioi, presupuneam că are vreo treizeci și cinci de ani. Cât de mare mi-a fost mirarea când am aflat că avea aproape șaptezeci. Și nici urmă de încărunțire, de senilizare, de îngrășare, nici pomeneală de respirație grea.

Respectând strictul regim zilnic recomandat de Kinolu, executând toate prescripțiile care aveau drept scop întinerirea organismului meu, m-am simțit curând mult mai bine. Desigur nu devenisem un tânăr, totuși întinerisem în mod simțitor. Zbârciturile de pe fața mea se neteziseră, obrajii mi se îmbujoraseră, cărunțeala dispăruse.

În timpul tratamentului din sanatoriu, nu-mi pierdusem vremea zadarnic, făcând cunoștință treptat cu viața înconjurătoare. Curând mi s-a permis să citesc câte puțin, să ascult radio, să vizionez emisiunile de televiziune. De altfel viața însăși pătrundea la mine din toate direcțiile.

Venisem în Siberia cu o sută cincizeci de ani mai înainte. Noi îi ziceam pe atunci țara viitorului. Și iată că acum vedeam noua Siberie, de nerecunoscut.

Când mă trezisem era sfârșitul lui octombrie. În Siberia, anotimpul acesta fusese socotit cândva începutul iernii. De aceea acum mă miram că vremea se menținea relativ caldă, doar dimineața solul îngheța ușor. Sanatoriul era înconjurat de o grădină bogată, mai degrabă un parc. În el vedeam soiuri de arbori care nu păreau de fel „siberieni”.

Era limpede — clima Siberiei se schimbase. În ce fel? Acesta a fost primul lucru de care m-am interesat. Am aflat că strănepoții noștri traduseseră în viață un proiect interesant, plănuit de mult: strâmtoarea Bering care nu e prea adâncă, fusese zăgăzuită de un baraj uriaș, lung de peste optzeci și cinci de kilometri. Pompe puternice, instalate la acest baraj, treceau din Oceanul înghețat de Nord în Oceanul Pacific mase de apă rece și în locul acestora în bazinul arctic, rece, năvăleau apele calde ale Golfstromului determinând încet-încet topirea ghețurilor polare.

După nouă ani de la construirea acestui admirabil baraj, în Arctica fusese degajată de ghețuri o suprafață egală cu nouă milioane de kilometri pătrați. Oceanul Înghețat de Nord devenise acum doar de nord încetând să mai fie înghețat. Efectul era extraordinar. În cele mai reci regiuni ale Siberiei temperatura medie din ianuarie era mai ridicată cu peste treizeci de grade.

În urma topirii ghețurilor nivelul Oceanului Pacific crescuse simțitor, amenințând să inunde multe orașe și sate de pe litoral. Pentru acest surplus de ape fuseseră însă pregătite din timp două întinse mări artificiale; una în pustiul Sahara, alta în Australia, pe locul Marelui deșert de nisip.

Oamenii transformau planeta după cum socoteau că e necesar…

Totul ar fi fost foarte bine, dar un gând nu-mi dădea pace. Ce să fac în cele trei luni de tratament în sanatoriu? Nu aveam poftă să devin „pensionar”, cum se spunea pe vremea noastră. Simțeam în mine destulă forță ca să activez să fiu de folos oamenilor. Doream să muncesc. În jurul meu viața clocotea și eu nu voiam să rămân deoparte. Să muncesc, dar în ce direcție? în ce ramură de activitate?

Cândva eram socotit un mare specialist în domeniul fizicii atomice. O sută cincizeci de ani sunt însă pentru știință o perioadă de timp considerabilă. Știința progresează vertiginos, e suficient să rămâi în urmă câțiva ani ca să pierzi contactul cu ea. În ce direcție aș fi putut să fiu de folos în noua societate? Să-mi schimb profesia? Să devin istoric, să vorbesc în școală copiilor despre zilele de mult apuse ale socialismului? Nu, asta nu mă atrăgea. Și iată că, după unele ezitări, am hotărât să-mi încerc puterile, să studiez cursul modern universitar de fizică nucleară. Fie ce-o fi! La urma urmei toate acestea nu sunt pentru zei, iar pe mine nu mă zorește nimeni. Am să mă descurc eu într-un fel.

M-a îndemnat la aceasta, fără voia lui, însuși Kinolu.

Odată, spre seară, a trecut pe la mine. După expresia semnificativă a feții lui am înțeles că adusese noutăți plăcute.

— Ce veste, poveste? l-am întrebat eu, zâmbind involuntar.

— S-a făcut! mi-a răspuns el misterios.

— Ce anume!

— V-am găsit rudele.

— Rudele mele? Ce fel? De unde să mai am eu rude?

— Descendenții dumneavoastră direcți — strănepoții.

— Într-adevăr? Strănepoții mei? Nici nu-mi trecuse prin minte că mai pot fi găsiți. Sunteți sigur că n-ați greșit?

— Foarte sigur. Pot chiar să vă prezint documentele respective. În afară de asta mai există o dovadă indirectă a legăturilor dumneavoastră de rudenie. V-ați ocupat cândva și cu filatelia, nu e așa?

— M-am ocupat. Și ce-i cu asta?

— Ați avut un album, pe a cărui copertă interioară ați scris: „Las acest album urmașilor mei. Vara anului 1931. A. Hromov”.

— Și acest album se găsește la ei?

— Da, e la străstrănepoata dumneavoastră Elena Nikolaevna Hromova.

Nu știam cum să-i mai mulțumesc.

— Și unde se află această străstrănepoată a mea?

— În Australia.

— În Australia? De ce în Australia? Cum a ajuns acolo?

Kinolu zâmbi.

— Asta n-o mai pot spune. Știu numai că locuiește în noul oraș Toritown, ridicat de curând în vecinătatea unor zăcăminte de toriu și lucrează la un institut de fizică atomică. Elena Nikolaevna este un mare savant fizician, o colegă a dumneavoastră.

„Străstrănepoata mea la un institut de fizică atomică! Asta-i bună l“ m-am gândit eu emoționat.

— Aș putea să iau legătura cu ea?

— Desigur. Am vorbit deja cu Elena Nikolaevna prin radiotelefon. Iată-i numărul, puteți vorbi cu ea chiar acum.

Deodată mi-am adus aminte de ceva.

— Dar, cel puțin, străstrănepoata mea vorbește rusește?

— Bineînțeles, m-a asigurat Kinolu, râzând.

— Nu râdeți. Știți bine că prin translator nu poți vorbi ca de la om la om. Și cum vorbește cu localnicii? Cu ajutorul translatorului cibernetic?

— Nu, cred că știe și englezește. În zilele noastre rar întâlnești un om care să nu știe cel puțin două limbi.

Am plecat împreună din salon intrând într-o încăpere în care atârna pe perete un ecran mare, plat. Kinolu a mânuit niște butoane de pe cadran trecând aparatul pe canalul necesar. Suprafața mată a ecranului s-a luminat în albastru. În colțul din stânga al ecranului se aprindea și se stingea o luminiță roșie — semnalul de apel al abonatului.

Deodată fondul albastru, egal, a dispărut și în fața mea pe ecran, a apărut o femeie de vârstă mijlocie. I-am cercetat cu nespusă curiozitate fața oarecum uscățivă, cu un oval regulat, prelung și cu ochi inteligenți de un cenușiu deschis, întredeschiși ironic. Deodată am simțit o dorință vie să găsesc la ea trăsături cunoscute care să confirme legăturile noastre de rudenie, chiar dacă erau foarte îndepărtate. Dorința mea era desigur foarte naivă, totuși am găsit între ea și soția mea o asemănare abia perceptibilă în forma îngustă a ochilor, așezați departe unul de altul, în părul castaniu, bogat. La drept vorbind, n-aș putea susține că această asemănare exista într-adevăr și nu era rodul fanteziei unui om care nu putuse încă să se împace cu pierderea familiei sale.

Văzându-l pe Kinolu, îl întrebă:

— Dar, unde-i strămoșul meu?

— Iată-l!

Kinolu mă împinse spre ecran.

— O, iată deci cum arătați! exclamă ea, fixându-mă cu o curiozitate atât de sinceră, încât m-am simțit jenat.

— Și dumneavoastră, Alexandr Alexandrovici, tot așa v-ați fi uitat la un contemporan al fiorosului Atila, dacă s-ar fi sculat din mormânt, râse Kinolu și adăugă grăbit: Ei, eu mă duc. Dumneavoastră cunoașteți-vă, stabiliți-vă relațiile de rudenie.

Prin naturalețea ei, prin căldura și interesul sincer pe care mi-l arăta, Elena Nikolaevna a topit repede gheața primelor clipe ale cunoștinței noastre. Conversația s-a închegat repede între noi. Câteva clipe după aceea îi și împărtășisem planurile mele de viitor. Ea căzu pe gânduri.

— Cât mai stați în sanatoriu?

— Trei luni.

— Iată ce vă sfătuiesc, trecu ea de îndată la subiect. Luați cursul universitar de fizică atomică al profesorului Saharov. După mine, e cel mai bun dintre manualele care există în prezent. În afară de asta au apărut înregistrările pentru televiziune ale prelegerilor aceluiași Saharov. O astfel de îmbinare este foarte practică. După ce ați ascultat prelegerea la televizor puteți să aprofundați apoi același material după manual. Dacă o să vi se pară complicat, sunați-mă, voi fi oricând bucuroasă să vă pot ajuta.

Discuția noastră s-a prelungit în seara aceea. Elena Nikolaevna mi-a vorbit despre familia sa. Soțul ei, Jaroslav Pavlovici, era astronom și lucra pe Lună. Acolo erau instalate observatoare astronomice utilate admirabil. Absența aproape totală a atmosferei pe Lună ușura observațiile, pentru că de acolo poziția planetelor, a cometelor și asteroizilor putea fi determinată cu cea mai mare precizie. De asemeni se semnala apariția roiurilor de meteoriți. Totodată puteau fi prevenite rachetoplanele pentru a se evita ciocnirea lor cu bolizii. Se urmărea ca timpul să fie calculat cu exactitate, se detectau furtunile magnetice, într-un cuvânt, puteau să se desfășoare cele mai importante observații științifice, să se depună acea imensă muncă auxiliară, indispensabilă oricărei expediții interplanetare.

Fiica Elenei Nikolaevna, Ania, lucra ca zootehniciană la o ferma din Australia. Mai aveam un descendent direct, fratele Elenei Nikolaevna. Acesta se afla însă împreună cu soția lui pe Lună.

— Vă aștept cu nerăbdare — a spus Elena Nikolaevna în încheiere.

I-am făgăduit că îi voi face o vizită.

— Mai întâi am să mă duc, pentru scurtă vreme, la Moscova. Doresc nespus să o văd cum arată astăzi. Probabil că e de nerecunoscut.

Cele vorbite cu Elena Nikolaevna, sfaturile ei hotărâte, energice, mi-au insuflat îndată siguranță în forțele mele. A doua zi Kinolu mi-a procurat manualul și înregistrările pentru televiziune ale profesorului Saharov — treizeci de cutiuțe din masă plastică.

— Începeți lucrul. Ce să mă fac cu dumneavoastră!? Dar țineți minte: munciți cel mult trei patru ore pe zi și neapărat cu pauze.

— Desigur, desigur! l-am liniștit eu și introducând prima cutiuță în televizor, m-am transpus de îndată în sala de conferințe a universității.

Profesorul Saharov ținea prelegerea introductivă. Vorbea despre munca plină de abnegație în slujba științei a soților Curie care au descoperit radiul și au dat omenirii o nouă și puternică sursă de energie — nucleul atomic. Deodată, în locul profesorului, pe ecran apăru un mic punct luminos, care se transformă peste o clipă într-un glob strălucitor, întunecând lumina soarelui. Globul creștea repede, învăluindu-se într-o calotă neagră de fum și vălătuci albi de vapori de apă, condensați. Imediat după aceasta în văzduh se înălță un nor negru, iar pe Pământ țâșni suflul exploziei, al unei uriașe forțe de distrugere, stârnind praf, smulgând copacii, sfărâmând stânci uriașe, dărâmând case cu câteva etaje, semănând moartea în calea sa. În sufletul meu învie o amintire înfiorătoare, pe care aș fi vrut s-o uit pentru totdeauna.

— Aceasta a fost cea dintâi întrebuințare a energiei atomice, blestemată de omenire, se auzi glasul lui Saharov. Vedeți în fața dumneavoastră explozia bombei atomice rulată încet… Aproape în același timp cu inventarea bombei, oamenii au găsit însă mijloace pentru folosirea pașnică a energiei atomice.

Pe ecran apăru clădirea primei centrale atomoelectrice pe care o cunoaștem bine; cândva participasem și eu la construcția ei, Acum, după o serie de renovări, fusese transformată în muzeu.

— Desigur, vi se pare ciudat să vedeți centrale electrice atât de mari cu pile atomice uriașe. Ele vi se par greoaie și primitive. Aceștia sunt însă doar primii pași ai omului în supunerea atomului. Pe atunci omul semăna cu copilul din poveste care dând drumul duhului din sticlă, speriat, neputincios, se temea ca forța uriașă dar oarbă a acestui duh să nu se întoarcă împotriva lui. Forța rațiunii este însă neasemuit mai mare ca puterea fizică și duhurile rele se supun întotdeauna omului inteligent și ingenios care le-a eliberat. Strălucitul geniu uman a rezolvat o problemă importantă și extrem de complicată, găsind metoda cea mai practică și mai economică de înlăturare a radiațiilor dăunătoare, care iau naștere inevitabil în timpul reacției nucleare. Și aceasta l-a făcut un adevărat stăpân al atomului.

E lesne de imaginat cu câtă plăcere am ascultat această primă prelegere! Probabil că același lucru l-ar fi simțit și Beethoven dacă după zece ani de surzenie totală, i-ar fi revenit auzul, dându-i astfel posibilitatea să-și asculte geniala muzică.

De atunci am început să studiez zilnic. Desigur că nu m-am mulțumit să lucrez numai trei ore pe zi, ci ajunsesem uneori la șapte, ba chiar și opt.

Totuși noua fizică atomică nu mi-am însușit-o numai din manuale.

Într-o zi, plimbându-mă prin parcul sanatoriului, am auzit că sunt strigat de undeva, de sus. Am ridicat capul și pe acoperișul clădirii l-am zărit pe Ionescu, partenerul meu de tenis. Stătea cu coatele proptite de balustrada terasei și-mi făcea semne cu mâna, chemându-mă să urc la el. Liftul m-a dus repede pe terasă. Acolo, sub niște umbrare se aflau câteva mașini ciudate, părând de departe niște fotolii obișnuite, acoperite cu huse străvezii. Mașinile aveau câte două aripi scurte, strălucitoare. Erau ornitoplane, aparate de zbor cu aripi mobile, cu câte un loc și cu două locuri. Nu aveau nici elici, nici motoare cu reacție, zburau ca păsările sau insectele, prin mișcarea aripilor. Deveniseră unul dintre cele mai răspândite mijloace de locomoție.

— Fac o revizie preventivă „buburuzei” mele — spuse Ionescu. Vreți să-mi dați o mână de ajutor?

Am consimțit bucuros, verificând unul din dispozitivele motrice.

— Trebuie să punem pinioane noi, a hotărât Ionescu. Continuați deocamdată demontarea. Am să aduc într-o clipă altele noi.

În lipsa lui am încercat să ajung la dispozitivul de comandă, dar mă împiedica capota care acoperea motorul. Am căutat șuruburile care îl fixau de carcasă, dar nu exista așa ceva. Observând într-o parte a capotei o ieșitură, am luat o cheie mecanică și folosind-o drept pârghie am încercat s-o desprind. Capota nu ceda. Am apăsat asupra cheii cu tot trupul. În clipa aceea s-a întors Ionescu.

— Stați! a strigat el deodată speriat. Ați înnebunit! Ce faceți?!

Am scăpat cheia din mână fără să înțeleg ce s-a întâmplat.

— Bine că am ajuns la vreme — spuse el, liniștindu-se. Altfel cine știe ce făceați.

— Am încercat doar să ridic capota…

— E capacul învelișului transformator — mi-a spus el cu un ton de parcă în felul acesta ar fi explicat totul.

— Dar ce este învelișul transformator? l-am întrebat.

Mă obișnuisem deja în rolul băiețașului poreclit Dadece, care, fără să se sfiască câtuși de puțin, pune necontenit întrebări vârstnicilor.

— Cum, nu știți? O, atunci va trebui să vă explic, ca să nu vi se mai întâmple așa ceva.

Montând la loc noile pinioane, el începu să-mi explice:

— Sub această capotă este așezat motorul atomic.

— Atât de mic?! Și ce se face cu radiațiile vătămătoare, inevitabile în timpul dezagregării atomice?

— Sunt neutralizate de învelișul transformator.

— Le captează?

— Nu, se petrece un proces mai complicat. Eu nu sunt specialist, de aceea vă pot explica doar schematic ceea ce se întâmplă. Cred însă că o să înțelegeți. Cea mai mare primejdie pentru om sunt particulele neutre, care iau naștere în timpul dezagregării combustibilului atomic — neutronul și particula gamma. Dacă ar putea fi transformate în particule cu sarcină electrică, captarea lor ar fi simplă. Asemenea reacții „inverse” au fost descoperite acum vreo optzeci de ani. În învelișul transformator particulele neutre sunt transformate în particule încărcate și apoi captate. Pentru dumneavoastră este desigur interesant de știut cum se face operația aceasta. Dar aici nu vă pot fi de folos.

— Vă mulțumesc foarte mult, i-am spus.

— Pentru ce? Pentru explicația mea incompletă?

— Nu, pentru că m-ați salvat de boala atomică.

M-am uitat cu coada ochiului, atent și respectuos la capotă. Sub ea se ascundea una din cele mai splendide minuni ale tehnicii secolului douăzeci și doi — motorul atomic portativ, care împreună cu învelișul său transformator nu era mai mare ca o valijoară de sport. Pentru mine era clar și fără cuvinte că realizarea unui motor atât de mic și totodată foarte puternic, sigur și nepretențios, însemna o adevărată revoluție tehnică; el putea fi instalat oriunde era nevoie de forță motrice.

Îmi aminteam de reactoarele atomice din vremea noastră; închise în carcase imense de plumb și beton, ele puteau fi utilizate doar pe transoceanice, iar prototipurile cele mai reușite abia încăpeau în submarinele mari.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit erau însă realizările în domeniul ciberneticii. Cred că dacă mi s-ar cere să caracterizez în două cuvinte noutățile principale în tehnica secolului douăzeci și doi, atunci, fără a sta pe gânduri, aș numi două lucruri: atomul și cibernetica. Această caracterizare n-ar fi desigur completă, dar ar oglindi limpede semnificația tehnicii acestor zile.

Cibernetica! De câte ori am avut prilejul să întâlnesc mai târziu acest cuvânt care abia începuse să capete circulație în zilele noastre! Fără mașinile cibernetice care înlocuiesc atâtea activități ale omului producția acestei epoci pur și simplu n-ar putea fi imaginată, așa cum în zilele noastre lipsa electricității ar fi fost de neconceput. Ele reprezintă încoronarea automatizării, triumful ei. Ele au eliberat din producție armate întregi de oameni, înlocuindu-i în acele operații care pot fi executate fără participarea omului.

Totuși oricât de „ingenioasă”, oricât de perfectă ar fi, mașina rămâne mașină, nefiind capabilă de o creație independentă. Creația este un câmp de activitate unde omul nu va putea fi niciodată înlocuit de nicio mașină, oricât de perfecționată ar fi aceasta.

Peste două luni și jumătate i-am comunicat bucuros Elenei Nikolaevna că terminasem cursul de fizică atomică.

— Acum țineți-vă de cuvânt, i-am spus.

— În ce privință?

— Mi-ați promis că-mi veți povesti despre munca dumneavoastră.

— Am promis, îmi amintesc. Dar mai întâi, iată cum vom proceda. Revista „Fizica atomică” a publicat relatări periodice cu privire la munca noastră. Tot acolo se găsesc și câteva articole ample scrise de către colaboratorii institutului nostru. Citiți mai întâi toate acestea și după aceea o să stăm de vorbă.

Am citit articolele despre munca institutului, adânc impresionat de măreția problemei pe care se apucaseră s-o rezolve acești oameni.

Razele soarelui se revarsă pe Pământ de miliarde de ani, aducând căldura, lumina, și odată cu ele viața. Ele însuflețesc toate ființele de pe Pământ, începând de la bacteriile microscopice și terminând cu omul. Fără razele dătătoare de viață ale soarelui planeta noastră ar fi moartă, pustie. Pe suprafața ei ar domni o liniște mormântală, tulburată arareori doar de vuietul surd al căderii meteoriților.

Soarele își împarte însă darurile fără socoteală. Razele lui alunecă pe cei doi poli ai planetei noastre, nefiind în stare să topească stratul uriaș de gheață veșnică. Imensele întinderi ale deșerturilor de gheață au rămas vreme îndelungată pustii.

În pragul celui de al treilea mileniu lumea a început să vorbească despre îmbunătățirea climei în emisfera nordică. Oamenii însă au putut să-și realizeze visul doar atunci când a devenit posibilă dirijarea economiei Pământului în interiorul tuturor popoarelor. Construind baraje uriașe și deviind curentele marine, oamenii au îmbunătățit clima regiunilor nordice ale Europei, Asiei și Americii.

Antarctida — iată încă un imens pustiu de gheață. Ocupați cu transformările grandioase din emisfera nordică oamenii păreau să fi uitat vremelnic de această „pată albă” de pe harta globului. Curând, însă, Antarctida a atras asupra ei atenția încordată a oamenilor.

La câțiva ani după topirea ghețurilor în emisfera nordică s-a constatat că stratul de gheață din Antarctida creștea tot mai mult.

Nivelul Oceanului Pacific, care crescuse puțin în perioada de topire a ghețurilor în emisfera nordică, acum scăzuse din nou. După toate probabilitățile, apele evaporate de pe suprafața oceanului s-au condensat, depunându-se sub forma unor noi straturi de gheață pe continentul antarctic.

Unele cercetări preliminare ale savanților au arătat că îngroșarea gheței pe cel de al șaselea continent putea avea urmări grave. Existau temeri că datorită formării la Polul Sud a unor imense mase de gheață putea să se producă modificarea înclinării axului terestru.

În fața oamenilor de știință de pe Pământ se punea problema topirii straturilor nou formate, oprindu-se astfel îngroșarea gheței care acoperă Antarctida.

Un grup de savanți ai Institutului de fizică atomică din Toritown elaboraseră o idee îndrăzneață: să se creeze un soare artificial care, aflându-se la o distanță de trei până la cinci sute kilometri de Pământ, să radieze energie suficientă pentru a opri îngroșarea gheței de pe Antarctida.

Activitatea acestor oameni de știință se afla sub conducerea Elenei Nikolaevna.

Era limpede că în interiorul microsoarelui trebuiau să se producă puternice reacții termonucleare, asemănătoare acelora care au loc în adâncurile misterioase ale adevăratului soare. Numai cu ajutorul unor asemenea transformări ciclice putea fi asigurată existența îndelungată a microsoarelui și se putea obține cantitatea necesară de lumină și căldură. Dar toate acestea erau doar premizele. În fața oamenilor de știință se ridicase problema: cum se va asigura stabilitatea microsoarelui artificial?

Soarele cel adevărat nu se „fărâmițează”, nu se rupe în bucăți datorită faptului că toate forțele care acționează asupra lui se echilibrează. Pe de o parte, substanța gazoasă aflată sub acțiunea unei presiuni imense tinde să se dilate. Pe de altă parte, acestei covârșitoare forțe destructive i se opune însăși greutatea gazelor. De aceea a existat soarele în decursul a atâtor miliarde de ani și va exista, păstrându-și forma constantă de sferă.

Prin ce mijloc urma să se asigure stabilitatea soarelui artificial? Dacă în interiorul lui se vor produce reacții termonucleare obișnuite, acestea vor da naștere, în sutimi de secundă, unor presiuni și temperaturi uriașe, apărând astfel forța distructivă care va tinde să-l sfarme. Prin urmare microsoarele nu va putea fi creat numai printr-o simplă explozie termonucleară.

Cum să se găsească o forță de reacțiune? Greutatea microsoarelui va fi relativ mică, de aceea forța de gravitate care împiedică distrugerea soarelui adevărat aici va fi insuficientă. Niciun fel de înveliș al microsoarelui, fie el cel mai durabil, n-ar rezista acelei presiuni uriașe.

„Trebuie găsită o forță de frânare!” — iată problema pe care și-o punea în primul rând grupul condus de Elena Pavlovna.

Trecuseră ani de căutări îndârjite, se făcuseră nenumărate experiențe uneori foarte periculoase. Adesea părea că soluția fusese găsită, că problema în esența ei era rezolvată, dar o cercetare mai amănunțită reducea la zero toată munca anterioară. Totuși fiecare rezultat negativ apropia tot mai mult rezolvarea acestei probleme neobișnuit de complicate.

Odată, acest lucru se petrecuse cu doi ani în urmă, Elena Nikolaevna reușise să creeze pe cale artificială, într-o nouă reacție termonucleară, foarte complicată, care avusese loc la temperatura de peste patru sute milioane de grade, o particulă atomică cu totul necunoscută. Această particulă poseda însușiri extrem de interesante: avea sarcină negativă și depășea de sute de milioane de ori sarcina unui electron obișnuit, iar masa particulei negative era de sute de ori mai mare decât masa protonului. După o fracțiune de secundă particula dispăruse, dar aparate de mare precizie reușiseră să-i înregistreze existența. Experiența fusese repetată de trei ori.

Descoperirea Elenei Nikolaevna stârnise interesul tuturor oamenilor de știință care lucrau în domeniul fizicii atomice. Studierea proprietăților noii particule atomice, denumită termoelectron era legată de greutăți imense. Obținerea termoelectronului impunea respectarea strictă a condițiilor reacției și, mai ales, temperaturi foarte înalte, camere subterane speciale, răcite cu heliu lichid, și aparate de măsurat unice, care din pricina temperaturii înalte se defectau adeseori. Toate acestea țineau în loc cercetarea experimentală a însușirilor termoelectronului. În același timp savanții din Toritown încercau să demonstreze în mod teoretic posibilitatea existenței îndelungate a particulei atomice descoperite de Elena Nikolaevna.

… Au trecut șase luni și Viktor Platanov, unul dintre cercetătorii de frunte ai grupului condus de Elena Nikolaevna, dovedise că, în anumite condiții, termoelectronul atrăgea o mulțime de nuclee atomice, încărcate pozitiv, care din pricina temperaturii înalte își pierduseră învelișurile lor electronice. Aceste nuclee, întocmai ca și electronii dintr-un atom obișnuit, începeau să se rotească în jurul termoelectronului pe niște orbite complicate. Astfel lua naștere un atom complex, în centrul căruia se afla termoelectronul negativ, iar pe orbite se roteau nuclee pozitive, rămășițele atomilor obișnuiți.

Lucrarea lui Viktor Platonov, publicată în revista „Fizica atomică”, stârnise o mare vâlvă în lumea savanților. Un model de atom inversat! În centrul atomului se găsea o sarcină negativă! Părea posibilă crearea unui nou element din atomi cu o cifră atomică atât de mare, încât nu i se găsea loc în tabelul lui Mendeleev. Ce însușiri va avea substanța creată din astfel de atomi? Prin ce se va deosebi de substanțele cunoscute?

… Se puneau întrebări, se formulau ipoteze îndrăznețe, oamenii de știință munceau fără răgaz, dar între timp pe îndepărtata Antarctidă platoșa de gheață creștea milimetru cu milimetru, pe neobservate, pentru ochiul omenesc, dar fără încetare, necontenit…

Mai trecuseră câteva luni, și un alt cercetător, Gin Fan-și prezentase o nouă lucrare teoretică, demonstrând posibilitatea realizării noii reacții nucleare, în condițiile căreia milioane de termoelectroni trebuiau să alcătuiască combinații foarte complexe „politermoelectroni”, cum îi denumise el.

Politermoelectronii erau un fel de molecule gigantice, alcătuite din termoelectroni, și aveau două însușiri prețioase. În primul rând politermoelectronii se atrăgeau între ei cu o forță extraordinară, tinzând să se strângă într-un ghem dens. În al doilea rând, pentru existența lor nu era nevoie de un mediu cu temperatură înaltă: după formarea politermoelectronilor temperatura scădea brusc, politermoelectronii se respingeau pentru o fracțiune de secundă și în timpul acesta unii dintre ei se dezagregau în termoelectroni, degajând o cantitate considerabilă de lumină și căldură. Sub acțiunea temperaturii care se ridica din nou politermoelectronii se strângeau impetuos într-un ghem dens. O clipă, după aceea temperatura scăzând politermoelectronii se respingeau iar, degajând și de data aceasta lumină și căldură.

Odată începută, reacția, pe care Gin Fan-și o numise pulsatoare, putea să se desfășoare de-a lungul a decenii întregi.

„Reacția pulsatoare se deosebește de reacțiile atomice existente până în prezent prin coeficientul acțiunii utile care este aproape de unitate, scria în lucrarea sa Gin Fan-și. Aceasta înseamnă că în procesul reacției pulsatoare materia se transformă aproape în întregime în căldură și lumină. Dacă pe baza reacției pulsatoare s-ar crea un microsoare, ar trebui să treacă ani, înainte ca întreaga masă de politermoelectroni să se transforme în energie termică și luminoasă.”

Descoperirile oamenilor de știință din Toritown deschideau perspective uriașe în fizica atomică. Iar presa științifică le denumea baza fizicii atomice a viitorului…

Aceasta era însă doar începutul cercetărilor. Mai trebuia depusă o muncă asiduă, minuțioasă, muncă întotdeauna indispensabilă de la elaborarea ideii teoretice până la traducerea ei în viață.

După luni îndelungate de eforturi, când grupul Elenei Nikolaevna formulase, în cele din urmă, toate ecuațiile care demonstrau legitatea noii reacții, s-a văzut că dimensiunea microsoarelui nu va fi aceeași în mod permanent. El trebuia să se comprime și să se dilate ca inima, schimbându-și neîncetat volumul.

Apărea o dilemă îngrijorătoare: oare microsoarele nu va exploda ca o bombă atomică îndată după primele pulsații? Răspunsul îl puteau da doar calcule îndelungate și complicate.

Profesorul James Count a scris un articol despre ultima etapă a muncii oamenilor de știință din Toritown. După expunerea seacă a faptelor mi-am dat seama din articolul lui că savanții din Toritown se găseau într-un greu impas, însuși autorul experienței fiind departe de a conta cu certitudine pe succesul acesteia.

Iată pe scurt tot ce găsisem publicat despre munca laboratorului condus de strănepoata mea. Ultimul articol fusese scris aproape cu un an în urmă. Niciun fel de alte date nu mai apăruseră în presă. Ce se mai petrecuse în decursul acestui an? În ce stadiu se găseau lucrările de creare a microsoarelui? Ce probleme rămăseseră nerezolvate? La toate aceste întrebări putea să răspundă doar Elena Nikolaevna. Am luat legătură cu ea prin radiotelefon.

— Continuați cercetările teoretice în legătură cu această problemă?

— Nu numai atât. În același timp pregătim o experiență pentru crearea unui mic prototip al microsoarelui. Cu ajutorul lui nădăjduim să verificăm legile principale ale pulsațiilor. Acum toate speranțele noastre se îndreaptă spre această experiență.

— Dar calculele?

— Asta este o problemă mult mai complicată. Curând se împlinește un an de când am formulat ecuațiile și le-am predat la centrul de calculat unde au reușit să ne calculeze până acum doar trei pulsații. Ni s-a promis că până într-o lună va fi gata și calculul celei de a patra pulsații. Vă puteți imagina — într-un an au calculat abia patru pulsații! Și notați că mașinile de calculat execută zece milioane de operații pe secundă. Atât de complicate s-au dovedit a fi calculele! Nu, calea asta este prea lungă și noi nu ne putem pune toate speranțele în ea.

— Atunci pentru ce e nevoie de ele?

— Pe baza lor putem să ne formăm o idee, fie chiar aproximativă, despre felul în care va acționa microsoarele.

— Prototipul în ce stadiu se află?

— Toate lucrările pregătitoare ale experienței sunt terminate. Primul microsoare se va aprinde peste o săptămână.

— Peste o săptămână?! am exclamat. Elena Nikolaevna, dar eu ce fac? Termenul meu de ședere în sanatoriu expiră exact peste zece zile. Aș fi dorit foarte mult să particip la această experiență, măcar ca simplu observator.

— Veți cunoaște rezultatele experienței pe baza proceselor verbale ale observațiilor noastre.

— Nu! N-am să mai rămân aici! Îl caut chiar acum pe Kinolu și-i cer să-mi dea drumul, mai ales că mă simt foarte bine. Voi fi neapărat prezent la experiența dumneavoastră.

— Ei, încercați. Dacă reușiți să-i convingeți pe medici, comunicați-mi. Am să vă aștept la Toritown.

— Și eu voiam să mă duc la Moscova! mi-am amintit eu.

— Vă veți duce. Vă însoțesc și eu bucuros după experiență.

L-am căutat în grabă pe Kinolu. Era în sala de mese.

— Faceți-mi formele de ieșire din sanatoriu! i-am cerut eu fără nicio introducere.

Luat pe neașteptate, s-a înecat cu supa și m-a întrebat surprins:

— Ce s-a întâmplat?

I-am relatat cele discutate cu Elena Nikolaevna și am adăugat:

— Dacă nu mă lăsați de bună voie, am să fug.

El și-a privit tăcut supa din farfurie, a amestecat-o cu lingura, urmărind cu atenție cum jucau în scânteieri aurii cerculețele de grăsime, apoi a răspuns:

— Cred că e posibil să vi se dea drumul din sanatoriu, înainte de termen.

— Oh, vă mulțumesc foarte mult, am exclamat.

— Numai că n-o să puteți pleca azi, ci peste trei-patru zile. Trebuie să vi se facă neapărat un examen final.

— Dar n-am să ajung la timp. Doar mă duc în Australia!

Kinolu zâmbi.

— Ați uitat că în vremea noastră sunt cu totul alte viteze decât acum o sută cincizeci de ani?

Problema s-a rezolvat surprinzător de repede și de simplu. Peste cinci zile, dimineața, când Kinolu a venit după mine în salon, eram gata de drum.

La intrare ne aștepta un automobil aerodinamic cu parbrizul mare, convex, și botul obtuz, frânt în jos, având cabina în partea posterioară a caroseriei, iar lateral două aripi care dădeau mașinii stabilitate în timpul vitezelor mari.

— N-ați uitat nimic? m-a întrebat Kinolu. Atunci, să pornim!

Am ieșit pe șoseaua lată și netedă. În stânga, sub taluz, își rostogolea repede apele către Iana șerpuitorul râu siberian Dulgalah.

Urmăream cu atenție cum conduce Kinolu mașina. În fața lui nu era nici volan, nici manetă pentru schimbarea vitezelor, doar un mic tablou cu comutatoare și butoane colorate. Motorul automobilului era atomic. Capota transformatoare ne apăra perfect de radiațiile mortale.

— Vă place viteza? mă întrebă Kinolu.

— Cărui rus nu-i place viteza!? mi-am amintit fără să vreau cuvintele cunoscute în copilărie. Fiți sigur că n-am nimic împotrivă.

Kinolu apăsă un buton verde de pe tabloul de comandă. Îndată, pe panoul cu aparate de lângă ceas, se aprinse un beculeț verde de semnalizare.

— Acum putem vorbi liniștiți, spuse el mulțumit și se rezemă cu un aer degajat de spătarul banchetei.

Mi-am dat seama că mașina era dirijată acum cu precizie de aparatele cibernetice, dar urmăream totuși cu atenție vitezometrul. Acul lui trecuse peste marcajul de o sută de kilometri pe oră continuând să suie mereu. Nu prea mă simțeam la largul meu. Automobilul atinsese o viteză neobișnuită. O sută patruzeci de kilometri pe oră. O sută șaizeci… O sută optzeci… Două sute! Acul vitezometrului se apropia de cifra „300”, iar tovarășul meu de drum nici nu se sinchisea.

Prin fața ferestrelor zburau copaci, tufișuri, alcătuind un torent uniform, verde-albăstriu, din care nu se putea desluși niciun amănunt. Împărțită în două prin fâșia de gazon panglica lată a drumului țâșnea în fața noastră ca un șuvoi argintiu și în ultima clipă, frângându-se, dispărea sub roțile automobilului.

În depărtare se ivi pe șosea un punct negru. Era un automobil care venea din direcție opusă. O clipă, și el zbură pe lângă noi vuind ca un obuz mare de artilerie. Observând că mă încrunt din pricina acestui vuiet, Kinolu mă privi cu atenție.

— Mergem prea repede, Alexandr Alexandrovici?

— Nu, nu prea… Îmi place. Totuși de ce nu urmăriți aparatul de conducere? Aveți atâta încredere în aparate?

— Ah, iată dar ce vă neliniștește! Să știți că nu e cazul. Uitați-vă, de-a lungul drumului se întinde o balustradă compactă de piatră. Un aparat optic special din automobil urmărește neîncetat această linie albă. Mașina merge tot timpul la o distanță anumită de balustradă și nu-și reduce viteza decât acolo unde drumul face o cotitură bruscă sau survine o intersecție.

— Din nou cibernetica?

— Desigur. Toate mașinile au un asemenea aparataj de conducere automată.

Pe neașteptate am fost proiectați violent înainte. Mașina și-a redus brusc viteza, apoi, după ce a mai mers puțin, s-a oprit fără zgomot.

— Ce s-a întâmplat? întrebai eu. De ce ne-am oprit?

— O bifurcație a șoselei. Mașina nu știe în ce direcție s-o ia.

Kinolu coti pe șoseaua din dreapta și conectă din nou dirijarea automată. Zburam iar cu viteza de mai înainte, iar eu, pe deplin liniștit, am început să privesc teleemisiunea de pe micul ecran montat in tăblia de lemn care căptușea partea din față a mașinii.

Cu puțin înainte de a intra în oraș am cotit și curând am ajuns la aeroport. Iată edificiul înalt ai aerogării cu o săgeată subțire, aurie, pe cupolă.

— Am sosit — spuse Kinolu. Putem coborî. Trimitem îndată mașina înapoi și mergem la stratoplan. Îmbarcarea a și început. Apăsă pe câteva butoane de pe tabloul de comandă, coborî din mașină și închise ușa. Automobilul porni lin, viră pe pista largă din fața aerogării și se îndepărtă cu toată viteza. Dispozitivul de memorizare îl dirija cu precizie la înapoiere.

Câmpul întins și neted al aeroportului era acoperit cu dale mari hexagonale de beton. Ne-am apropiat de stratoplan, o aeronavă al cărei fuzelaj argintiu strălucea în soare, dublu etajat cu ferestruici în partea din față și un ax lung prelungit înainte ca dintele fantastic al narvalului. Planurile mari, de la mijlocul fuzelajului și până la coadă, erau înclinate mult înapoi. Ampenajul vertical, deriva și direcția aveau forma unei săgeți. În partea din spate a planurilor se vedeau câteva duze ale motoarelor cu reacție. Stratoplanul stătea orizontal pe o rampă mare ajurată, aproape de trei ori mai lungă decât fuzelajul lui. Aspectul stratoplanului îmi amintea de proiectilele reactive ale vestitului aruncător de mine „Katiușa”, așezate pe platformele subțiri de oțel pentru lansare.

Am urcat după ceilalți pasageri pe scara mobilă în interiorul stratoplanului și ne-am ocupat locurile. Ca un copil curios, am rugat să fiu lăsat lângă fereastră și Kinolu mi-a cedat bucuros locul.

De la înălțimea rampei, aeroportul părea, prin fereastra stratoplanului, un mozaic alcătuit din hexagoane. Nu departe se zăreau alte câteva rampe cu stratoplane argintii.

Sosi și clipa decolării. Ușa de la intrare se închise automat ca la vagonul metroului. Vârful rampei se ridică lin în sus. Acum ea privea spre cer ca țeava unui tun antiaerian. Spătarele fotoliilor se dădură înapoi. Ședeam culcați, cu tot trupul întins. Acest lucru e explicabil: culcat pe spate, omul poate suporta sarcini mult mai mari, decât în oricare altă poziție. De undeva de sus răsună comanda: „Pasagerii să se pregătească pentru decolare!” — și peste câteva clipe: „Decolarea!”

Se auzi un vuiet asurzitor. O forță invizibilă mă presa violent de spătarul fotoliului. Mâinile și picioarele îmi erau apăsate ca de o greutate, capul mi se lipise de spătarul moale al fotoliului, dar peste câteva clipe totul trecu. Stratoplanul lua înălțime.

— Ei, profesore, cum te simți? mă întrebă Kinolu.

— Admirabil! Priviți, suntem deja în nori. Așa viteză mai zic și eu! Cât o să facem până în Australia?

— Douăzeci și opt de minute și câteva secunde.

— Mai puțin de o jumătate de oră?! am exclamat eu. Prin urmare zburăm cu o viteză de douăzeci de mii de kilometri pe oră?

M-am uitat din nou pe fereastră. Stratoplanul continua să urce vertiginos. Pe măsură ce luam înălțime cerul își schimba culoarea. Azuriul diafan care se vedea de pe sol se transformă în albastru deschis apoi albastrul se întunecă, deveni profund, cu o nuanță violetă și, în sfârșit, la peste douăzeci de kilometri înălțime se făcu negru-violet, așa cum arată de obicei cerul meridional în nopțile fără lună.

Apărură stelele; mai întâi cele mari, apoi altele mai mici și în cele din urmă se aprinseră toate, fără să licărească, aruncând o lumină albă, egală. Soarele, ca un disc de foc se zărea straniu alături de stele, iar în apropiere lucea secera subțire a Lunei.

— Stratosfera…

Kinolu dădu din cap afirmativ. M-am lipit din nou de fereastră. Treceau în zbor, coborând repede niște văluri albe, subțiri, ciudate. Altele și altele…

— Uitați-vă repede! am exclamat. Nori argintii! Înseamnă că ne aflăm la optzeci și doi de kilometri înălțime!

După câteva clipe ne despărțeau de Pământ, aproximativ trei sute de kilometri. Dincolo de geamul cabinei stratoplanului nu se mai zărea aproape nicio urmă de nor — ionosfera.

Deasupra strălucea cu miile-i de stele mărețul Univers. În acea liniște aparentă clocotea fără încetare, zi și noapte, o viață agitată, proprie. Undeva departe, în adâncul nopții întunecoase, se ciocneau și dispăreau constelații vechi. Piereau, făcându-se praf și pulbere, pentru ca peste multe miliarde de ani, amestecându-se cu praful și pulberea altor galaxii nimicite, să apară din nou undeva, în alt loc, ca noi lumi siderale tinere. Acesta era circuitul nesfârșit al vieții.

Zburam de cincisprezece minute. Constelațiile obișnuite ale emisferei boreale se îndepărtau încet și spre sud apăreau stele noi.

Cupa Ursei Mari își apleca toarta în chip ciudat. Steaua Polară nu se mai zărea deasupra capului ca de obicei, ci mai jos și mai înapoi, aproape de orizont. În fața ochilor noștri secera albă, strălucitoare a Lunei în descreștere se întorcea încet cu vârfurile în sus și, în sfârșit, se răsturnă pe spate, părând acum o luntre singuratică fără pânze pe oceanul negru, nemărginit, al Universului.

— Undeva jos este țara mea, spuse Kinolu.

M-am uitat pe fereastră spre Pământ, străduindu-mă să deslușesc contururile peninsulei Malacca, dar Pământul era învăluit într-un strat gros de nori.

Nu-mi venea să cred că într-un timp atât de scurt trecusem peste întinderile nesfârșite ale Siberiei Răsăritene, ale imensei Chine, că sub noi se și tălăzuiau apele australe ale Oceanului Pacific.

În cele din urmă în difuzoare răsună comanda: „Pasagerii să-și ocupe locurile! Aterizăm! Australia!”

Pentru a-și micșora viteza, stratoplanul a început să coboare în spirală, descriind în aer viraje imense. Treptat, cerul începea să se lumineze. Stelele mici începură să pălească și se stinseră de tot. Peste câteva clipe dispărură și cele mai strălucitoare. Cerul își recăpăta coloritul obișnuit. Din împărăția nopții întunecate ne întorsesem iar la ziua luminoasă, însorită.

Jos, printre norișorii mărunți, începu să se zărească Pământul. Încă un viraj uriaș și în față apăru pista betonată de aterizare a aeroportului. Stratoplanul făcu un tur de pistă deasupra aeropostului la mică înălțime, astfel încât i se văzu umbra cu aripile înclinate înapoi și deodată se ridică drept în sus ca o luminare. Acum motoarele cu reacție funcționau în chip de frâne, încetinind coborârea pe Pământ. Stratoplanul ateriza vertical.

„Ar fi interesant să-l văd din afară, mă gândeam. Seamănă probabil cu un creion așezat cu partea neascuțită pe masă”.

Am simțit un șoc ușor și vuietul motoarelor a încetat imediat. Sprijinit de rampă, stratoplanul lua încet poziția orizontală. Ușa se deschise: „Se poate ieși!”

Am părăsit cabina stratoplanului cei din urmă și, înainte de a coborî pe Pământ, ne-am oprit sus pe scară.

În jurul stratoplanului se adunase o mulțime de oameni. Cei ce așteptau și noii sosiți se amestecară. Domnea învălmășeala veselă, obișnuită la întâlnirile din gări și porturi.

Am recunoscut-o de departe pe Elena Nilcolaevna. Mi-a făcut semn cu un buchet de flori viu colorate, și-a croit drum prin mulțime, m-a îmbrățișat și ne-am sărutat. Această duioșie spontană mă mișca. Eram bucuros că se găsise și pentru mine un om apropiat, care venise să mă întâmpine.

Drumul către oraș mergea pe litoralul mării, o mare nouă, formată în urma topirii ghețurilor în emisfera boreală. Luciul nesfârșit al apei se întindea până departe la orizont. De cealaltă parte a drumului zburau spre noi palmieri de un verde închis cu frunze late în chip de evantai, eucalipți uriași

— mândria Australiei, tufe de sălcii și bananieri cu frunze late, și cu ciorchini de banane zemoase, lunguiețe. Jos, la poalele colinei pe care cobora șoseaua, se întindea un oraș mare scăldat în verdeață.

— Iată Toritownul nostru, spuse Elena Nikolaevna.

— Dar unde sunt vestitele zăcăminte de toriu?

— La vreo cincizeci de kilometri spre sud. Pentru dumneata ar fi interesant să vezi cum se extrag silicații de toriu. Întregul proces este complet mecanizat. Toriul reprezintă baza energeticii atomice, în scoarța Pământului se găsește de douăzeci și șapte de ori mai mult toriu decât uraniu.

Am intrat în Toritown. Străzi largi, drepte, clădiri înalte, luminoase, unite în ansambluri arhitectonice, la intersecția străzilor fântâni arteziene, și verdeață, o mare de verdeață, din pricina căreia pe alocuri nu puteai vedea fațadele caselor. Aerul din Toritown era proaspăt și plin de miresme, ca o grădină în floare.

„Nu e de mirare că durata vieții oamenilor a crescut”, gândeam eu.

Da, orașul era într-adevăr o grădină minunată. De-a lungul străzilor, despărțind partea carosabilă de clădiri, se întindeau scuaruri late. Un gard verde, viu apăra pe locatari de zgomot și praf. Verdeața acoperea complet casele, înconjurându-le în straturi de jos până sus. Și arhitectura caselor se adaptase acestui scop. Clădirile aveau proeminențe speciale, niște cornișe late, și balconașe, destinate creșterii plantelor.

Clădirea în care locuia Elena Nikolaevna se găsea aproape de centrul orașului. Am urcat cu liftul la etajul opt. Elena Nikolaevna m-a condus în camera pe care o destinase pentru mine. Luminoasă, mare, aceasta era aranjată cu gust cu mobile de o nuanță plăcută, cafenie.

După masă am coborât în curte. Și aici era foarte multă verdeață: flori, arbuști decorativi, pomi fructiferi.

— Cine îngrijește grădina? am întrebat.

— Chiar locatarii. O să te invităm și pe dumneata la treaba asta, ai să vezi.

— O, cu multă plăcere.

Am luat-o pe o alee îngustă, la capătul căreia se afla un chioșc cochet. Din spatele lui răsuna mânioasă pe un ton ridicat, o voce răgușită. Pesemne că era certat cineva.

— Ai spus cu multă plăcere? repetă pe neașteptate Elena Nikolaevna, zâmbind șiret și mă trase spre chioșc.

— Pomii, tinere, nu sunt niște lemne, striga aceeași voce subțirică, bătrânească. Ei sunt făpturi vii. Simt totul: și durerea, și mângâierea, nu suportă grosolăniile.

Ne-am uitat în dosul chioșcului. Cu spatele la noi, o bătrână căruntă, înaltă, dar puțin încovoiată de ani vocifera mereu. În fața ei se lăsa fâstâcit de pe un picior pe altul cel pe care-l numise „tinere”, un atlet uriaș cu umeri lați, de vreo șaizeci de ani. Roșu la față, dădea neputincios din mâini uitându-se rușinat la bătrână.

— Pleacă! Pleacă imediat. Să nu te mai văd pe aici! Auzi? Să nu mai apari decât peste o lună.

„Tânărul” vinovat se îndepărtă ascultător. După el plecă și bătrână, bombănind mereu și sprijinindu-se greoaie în baston.

M-am uitat la Elena Nikolaevna și ea la mine, izbucnind amândoi în râs.

— Cine e bătrâna aceasta fioroasă? am întrebat-o.

— Ea supraveghează îngrijirea grădinei noastre. Cândva a lucrat într-o gospodărie mare, iar acum ne dirijează pe noi. Ai văzut ce aprigă e!? Cred că ți-a pierit pofta să ne mai ajuți în grădină, nu?

— Dimpotrivă, acum chiar că n-am să renunț la treaba asta pentru nimic în lume.

După ce se întunecă Elena Nikolaevna propuse:

— Vrei să vezi și să asculți noutăți?

Ne-am întors în sufragerie. Elena Nikolaevna se apropie de un gobelin imens ce împodobea unul din pereți și-l dădu la o parte descoperind o nișă nu prea adâncă, ai cărei pereți formau un semicerc. Nici tavanul ei nu era plat ci semisferic, pierzându-se treptat în pereți.

Elena Nikolaevna învârti un buton mic, rotund. Emisfera mată, albă se lumină în azuriu. Mi-am dat seama că toată nișa aceea era ecranul uriaș al unui televizor panoramic.

Elena Nikolaevna întoarse un buton de pe tabloul de comandă pe canalul programului. Îndată apăru pe ecran o imagine colorată stereoscopică. Aveam impresia că nu mai sunt în cameră. Pe cerul senin se rotea deasupra noastră, coborând, un stratoplan. Glasul crainicului spunea:

„Astăzi a sosit în orașul nostru din sanatoriul de la Verhoiansk profesorul Hromov, care a dormit în taigaua siberiană aproape o sută cincizeci de ani. Am mai vorbit despre el telespectatorilor noștri. La aeroport a fost întâmpinat de strănepoata sa Elena Nikolaevna Hromova”.

În dreapta ecranului se ivi Elena Nikolaevna cu un buchet de flori în brațe. Cu mâna streașină la ochi ea urmărea stratoplanul, care descria viraje pe cerul albastru, venind la aterizare. După câteva ture de pistă stratoplanul zbură deasupra aerodromului venind direct spre noi și cu aripile strălucind în soare, dispăru, vuind, undeva, în spatele nostru. Stereoefectul era atât de impresionant încât, ca și cei dintâi spectatori de filme la vederea locomotivei ce gonea spre ei, m-am dat înapoi fără să vreau.

„Dorim oaspetelui nostru succes, sănătate și încă mulți ani de viață”, cu aceste cuvinte își încheie crainicul scurtul reportaj cu privire la sosirea mea.

… Înainte de a adormi, din toate întâmplările acelei zile agitate îmi stăruia în minte minunatul televizor, care într-o singură seară ne plimbase de-a lungul și de-a latul globului pământesc și în cele din urmă ne transportase pe Lună. Transmisia de pe Lună s-a încheiat după tradiție cu imaginea Pământului, așa cum e văzut de pe cel mai bătrân satelit al nostru: un glob mare, albăstriu, plutind pe cerul negru, presărat cu stele; printre nori se zăreau contururile cunoscute ale continentelor și mărilor; apa strălucea orbitor; soarele se reflecta în Oceanul Atlantic…

A doua zi dis-de-dimineață Kinolu a plecat cu stratoplanul înapoi spre Verhoiansk. Ne-am luat rămas bun cu căldură.

O dată cu plecarea lui se rupseseră și ultimele fire care mă legau de trecut, se terminase cu viața de turist. Din clipa aceea devenisem un membru obișnuit al societății. Mă aștepta o muncă interesantă.

— Ei, slavă domnului că s-a terminat și cu tratamentul acela. Acum pot să răsuflu în voie — am spus când am rămas în doi cu Elena Nikolaevna.

— Te-ai odihnit bine? Ei, acum la gimnastica de înviorare! comandă ea în glumă.

Eu doar am suspinat.

— Grăbește-te! Și așa am întârziat astăzi.

Am urcat pe acoperișul drept, neted, al casei, ne-am așezat într-un ornitopter cu două locuri și ne-am luat zborul spre sud, către mare. Câteva minute după aceea coboram pe plajă.

— Dumneata du-te spre căsuța aceea, mi-a arătat Elena Nikolaevna o mică clădire, pitulată în adâncul unui crâng de palmieri. Acolo e vestiarul bărbaților.

— Dar dumneata?

— Vestiarul meu este ceva mai departe. Ei, am plecat.

— Stai puțin — unde ne întâlnim?

— În mare! strigă Elena Nikolaevna din fugă.

Mi-am lăsat hainele la vestiar și m-am atașat unui grup mare de pe țărm, care executa sub conducerea unui bărbat vânjos, bronzat, un exercițiu simplu de gimnastică, de înviorare. Se auzea o muzică ritmică, vioaie.

Dinspre mare venea o adiere proaspătă.

Gimnastica de înviorare a durat cincisprezece minute. Simțeam cum trupul, moleșit de somn, se întărea, absorbea razele solare, căpăta putere.

— Gimnastica s-a terminat! strigă conducătorul exercițiului. Acum cu toții în apă!

Toată lumea s-a repezit valvârtej peste nisipul fierbinte către marea răcoroasă, ademenitoare. Am intrat încet în apă după ceilalți, ezitând să mă dau la fund, tremurând din pricina stropilor reci care-mi atingeau trupul încins. Pe neașteptate un șuvoi zdravăn de apă s-a revărsat pe spatele meu. Am gemut, m-am întors și am văzut-o râzând pe strănepoata mea.

— Așa îl respecți pe străbunicul dumitale!? am dojenit-o eu în glumă.

Râzând, Elena Nikolaevna m-a luat de mână, trăgându-mă mai departe în mare.

— Hai să ajungem din urmă capul acela cu cască roșie, îmi propuse ea și, aruncându-se în apă, începu să înoate în stil craul, descriind bărbătește mișcări voinicești cu brațele. Am pornit după ea, dar m-am oprit curând deznădăjduit. Elena Nikolaevna a ajuns repede la casca roșie și îndată s-a auzit dinspre țărm bătaia unui gong. Era timpul să ne întoarcem.

Am luat micul dejun la restaurantul-cantină amenajat ca și cantina din sanatoriul de la Verhoiansk. Pe măsuțele albe, acoperite cu fețe de mese în culori deschise, se afla o serie de butoane, în fața fiecăruia scriind denumirea unui fel de mâncare. Bucătăria automată era instalată la subsol. Apăsai pe un buton și îndată apărea pe masă felul de mâncare dorit, neatins de mâna omului; totul era făcut de mașini reglate de oameni pentru mâncarea cerută.

În meniu am citit câteva feluri de mâncare, pesemne specific australiene. Curios, mi-am comandat carne rasol, de cangur, cu sos de trandafiri. Elena Nikolaevna zâmbi când văzu apărând comanda mea în mijlocul mesei.

— Vrei să te obișnuiești cu bucătăria noastră australiană? De ce nu te-ai sfătuit cu mine? Cangurul nu este lucrul cel mai bun pe care-l avem.

— Dar poate fi mâncat? am întrebat cu îndoială.

— Desigur! Curaj, curaj.

Am tăiat o bucățică minusculă. Carnea fragedă dreasă cu sos mi-a plăcut.

Un tânăr foarte înalt cu o față simplă, blajină, se apropie de noi.

— Elena Nikolaevna, pot să mă așez la masa dumneavoastră?

— A-a, Viktor, desigur, ia loc. Alexandr Alexandrovici, vi-l prezint pe colegul meu Platonov.

— E celebrul dumneavoastră străstrăbunic, după câte mi se pare, nu?

Îngustându-și ochii, Viktor mă examină de la înălțimea staturii sale uriașe și adăugă:

— Pentru anii dumneavoastră arătați însă admirabil. Am crezut că fotografii vă „întineresc”.

Eram obișnuit cu asemenea cuvinte de salut și i-am răspuns:

— Trebuie să vă mărturisesc: și eu mi-am închipuit că sunteți mult mai vârstnic. Aveți lucrări științifice atât de serioase, dar arătați pur și simplu ca un tânăr, un student.

Laboratorul începu să se ocupe de prelucrarea datelor obținute cu prilejul experienței. Sute de aparate urmăriseră felul în care acționase prototipul microsoarelui și acum urma să se sorteze materialul, să se sistematizeze, să se confrunte, să se stabilească rezultatele și, în sfârșit, să se dea răspuns la întrebarea ce-i frământa pe toți: care fusese cauza insuccesului?

Fiecare om din laborator era necesar. Pe mine nici măcar nu m-au întrebat dacă vreau să-mi dau concursul la prelucrarea datelor; nimănui nu-i trecuse măcar prin minte că aș putea să refuz. Viktor Platonov m-a chemat pur și simplu, rugându-mă să-l ajut la comparatorul semiautomat, spre a măsura pulsațiile microsoarelui înregistrate pe peliculă.

În doi, treaba a mers repede. Peste trei ore, când am făcut o pauză, în fața noastră se și găsea aproximativ o jumătate de kilometru de peliculă prelucrată, iar pe panglica de hârtie a comparatorului șerpuia la nesfârșit o diagramă cu douăsprezece unghiuri.

— Oho! Ați și prelucrat douăsprezece pulsații! exclamă satisfăcută Elena Nikolaevna, cercetând panglica de hârtie. Priviți cât de stabilă este componența spectrală a radiației prototipului nostru. Liniile merg paralel cu axul, fără nicio deviere. Interesant de știut ce va fi mai departe.

Spre sfârșitul celei de a patra zi de muncă am terminat împreună cu Viktor Platonov prelucrarea întregii pelicule, inclusiv a ultimei înregistrări. Obținusem o panglică de hârtie pe care, prin intermediul a milioane de puncte, era înfățișată diagrama pulsației prototipului. Până la o sută patruzeci și două de pulsații prototipul s-a contractat și s-a dilatat regulat, ca o inimă. Apoi a început să tremure mărunt și să crească, umflându-se încet-încet și devenind un glob de foc.

Apăruse o forță neprevăzută, tulburând desfășurarea normală a experienței. Cu cât studiam mai profund împreună cu Viktor Platonov diagrama pulsației, cu atât mai mult ne convingeam că dacă n-ar fi intervenit acea forță misterioasă prototipul microsoarelui ar fi existat încă în camera subterană.

— Fără îndoială că microsoarele nostru trebuie să fie stabil! spuse cu aprindere Viktor. Sunt convins de acest lucru.

— Numai convingerea dumitale nu este suficientă — zâmbi Elena Nikolaevna — e nevoie de dovezi incontestabile. Cred că ar trebui să cobori în puțul minei și să-l cercetezi cu atenție.

Examinarea preliminară a puțului minei ne-a cam dezamăgit. Explozia avariase grav toate construcțiile. Brățările mari de beton, care armau puțul vertical, se deplasaseră. Aplecându-ne peste balustradă, ne-am uitat în adâncul puțului negru, fără fund.

— E întuneric. Trebuie să aprindem lumina — spuse Viktor, pipăind peretele cu mâna.

Întoarse comutatorul și în puțul negru al minei se aprinse îndată o ghirlandă de becuri electrice. Adâncimea minei era atât de mare, încât nu puteam vedea ultimele becuri din ghirlandă.

Deodată, în adâncul minei, de-a lungul peretelui, țâșni un roi de scântei căzând ca o ploaie în jos. Izbucni o flacără scurtă și lumina din puț se stinse.

— Scurtcircuit. Rețeaua este deteriorată de explozie. Să verificăm lifturile.

Niciunul din cele două lifturi rapide nu mai funcționa. Barele metalice fixate se încovoiaseră din pricina focului subteran. Cabinele se deformaseră, înțepenindu-se.

Viktor se scărpină la ceafă, privind îngândurat în adâncul negru, fără de fund, al puțului.

— Știți să zburați cu ornitopterul?

— Nu, am mărturisit eu.

— Va trebui să învățați. Altă ieșire nu avem. Vom coborî în puț cu ajutorul ornitopterelor.

Au început zile pline de fierbere. Ne grăbeam să terminăm redactarea comunicării până la începerea sesiunii ordinare a prezidiului Academiei Mondiale de Științe, care se întrunea la Moscova de câteva ori pe an pentru punerea în discuție a celor mai importante probleme.

Dezbaterea preliminară a proiectului nostru, la ședința consiliului științific al institutului, a fost extrem de utilă. Acum noi știam în general care erau tezele cele mai vulnerabile ale comunicării noastre și modul cel mai corespunzător de a ne apăra proiectul.

După dezbateri furtunoase, care au durat câteva ore, consiliul științific a adoptat hotărârea de a se solicita prezidiului Academiei Mondiale de Științe autorizarea efectuării exploziei experimentale. Totodată, la stăruința unor membri ai consiliului științific, în rezoluție s-a specificat că problema realizării microsoarelui nu este complet rezolvată din punct de vedere teoretic și ținând seama de recenta explozie experimentală ar fi posibil să nu fie dusă la bun sfârșit. Nimeni nu putea ști cu siguranță care avea să fie soarta proiectului nostru peste câteva ore.

După o scurtă escală la Delhi, stratoplanul traversă Oceanul Indian, zbură peste podișul Iranian, abia zărit, peste Marea Caspică și iată că se îndreaptă pentru aterizare pe aeroportul Vnukovo, care se zărea ca o pată neagră pe fondul alb al pădurilor din împrejurimile Moscovei înveșmântate în zăpadă.

Prin urmare iată cum arăta acum acest vechi aeroport! Timpul îl schimbase și pe el. Cândva, pe câmpul acesta aterizau doar avioane cu elice. Apoi, se așternuse pista betonată pe care decolau turboreactoarele. Acum, utilat cu numeroase rampe, aeroportul primea stratoplane și chiar rachetoplane, care se întorceau pe Pământ din călătoriile interplanetare.

Era o dimineață senină, friguroasă. Neobișnuiți cu frigul, după căldurile din Australia, fața parcă îmi era înțepată de ace reci, dar această senzație era plăcută. Pe neașteptate simții în străfundul sufletului că mi-era dor de o iarnă adevărată, de iubita natură rusească. „Deseară va trebui să facem în grup o plimbare cu schiurile” gândeam în sinea mea.

Comunicarea noastră urma să fie susținută a doua zi la ședința de dimineață a secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe.

Tot restul zilei am hoinărit prin Moscova. Priveam cu nesaț în toate părțile, fără să-mi recunosc orașul natal. Doar aici, la Moscova, îmi dădeam seama cu adevărat cum trecuse vremea, simțeam din plin ce însemnează pentru omenire un veac și jumătate.

Ce uimitor de frumoasă era Moscova reînnoită! Clădiri înalte, îmbrăcate în plăci deschise la culoare, făcuseră într-adevăr din ea orașul „de piatră albă”. Străzile erau acum mai largi, mai luminoase, mai încăpătoare. Peste râul Moscova apăruseră poduri noi de o construcție neobișnuită. Doar ici și colo am dat peste câteva colțuri ale „vechii” Moscove, păstrate cu grijă ca niște neprețuite relicve arhitectonice.

Abia când am ajuns în Piața Roșie m-am simțit în Moscova din totdeauna. Nu pot să redau emoția care m-a cuprins la vederea acestei piețe, atât de scumpă inimii fiecărui rus. „Moscovă, măicuță, scumpa mea”, am șoptit, dându-i numele cele mai duioase care-mi treceau prin minte.

Răscolit de revederea patriei și de noile impresii, în noaptea aceea am dormit zbuciumat.

În dimineața următoare am sosit punctuali la prezidiul Academiei Mondiale de Științe și ne-am ocupat locurile în loja specială a prezidiului, privind cu nerăbdare în jos, spre sala de ședințe, care se umplea încet-încet de lume.

Cu câteva clipe înainte de începerea dezbaterilor a intrat în sală președintele secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe, hindusul Djavaru. Ne-a salutat și a urcat repede la masa prezidențială. Ședința a început exact la ora stabilită.

— Toată lumea e prezentă, a spus el, cercetând buletinul de înregistrare. Conectez imprimarea ședinței.

În sală se așternu liniștea. Djavaru apăsă un buton de pe masă și luând o foaie de hârtie din fața lui, continuă:

— La ordinea de zi, referatul membrilor Institutului de Fizică Nucleară din Toritown cu privire la realizarea microsoarelui. Secția noastră trebuie să adopte o hotărâre cu privire la oportunitatea efectuării exploziei termonucleare experimentale. Referent profesor Elena Nikolaevna Hromova.

— În ce limbă veți vorbi? i se adresă el referentei.

— În rusește.

— Comunicarea va fi ținută în limba rusă, repetă Djavaru.

Asistența începu să se foiască. Cei care nu cunoșteau destul de bine limba rusă sau n-o înțelegeau deloc își pregăteau translatoarele cibernetice.

Elena Nikolaevna își începu expunerea cu glas surd. Era emoționată vădit. Aceasta ținu însă numai câteva clipe. Treptat, recăpătându-și cumpătul începu să vorbească ferm, cu convingere. Viktor Platonov, care ședea lângă mine la panoul de comandă, urmărea cu atenție expunerea, proiectând la momentul oportun pe ecranul mare graficele și formulele necesare ilustrării referatului. Ascultând referatul, îi cercetam totodată cu luare-aminte unul după altul pe membrii prezidiului, străduindu-mă să-mi dau seama de impresia pe care le-o făcea comunicarea noastră.

Atenția mi-a fost atrasă de un bătrân pirpiriu, cu părul cărunt, tuns scurt la tâmple. Spre deosebire de ceilalți membri ai prezidiului el moțăia pașnic în fotoliu, sprijinindu-și capul în pumnișorul său uscat.

— Câți ani are? l-am întrebat încet pe Viktor Platonov, arătând cu ochii spre bătrân.

— Nu știu, trebuie să aibă cu mult peste o sută…

— De ce doarme?

Drept răspuns Viktor Platonov dădu din umeri.

Expunerea Elenei Nikolaevna care durase mai bine de o oră era pe sfârșite. Ea comentase diagramele pulsațiilor microsoarelui, vorbise despre dificultățile întâmpinate de grupa noastră și în încheiere i-a rugat pe membrii prezidiului să-și expună opiniile în ceea ce privea utilitatea efectuării exploziei experimentale sau să indice altă cale de continuare a lucrărilor noastre.

După ce a sfârșit, din toate părțile s-a revărsat un potop de întrebări. Unele dintre ele erau atât de complicate, încât ne-am speriat: va putea oare Elena Nikolaevna să răspundă? Din fericire Djavaru anunță o pauză.

Elena Nikolaevna a venit îndată la noi și am dezbătut împreună răspunsurile cele mai potrivite.

Curând, soneria a sunat scurt, anunțând sfârșitul pauzei. Elena Nikolaevna a urcat la pupitru și a început să răspundă la întrebări. Deocamdată totul mergea bine. La urmă, Djavaru a dat citire rezoluției consiliului științific al Institutului din Toritown și a cerut membrilor prezidiului să treacă la dezbaterea comunicării. S-au înscris mulți la cuvânt. E semnificativ faptul că au vorbit toți foarte pe scurt, oprindu-se doar la tezele principale ale referatului.

— Se poate autoriza efectuarea exploziei — încheie unul dintre academicieni — dar nu pe Pământ. Nu, nu pe Pământ! Sunteți de acord, cred, că efectuarea cu succes a acestei experiențe este prea slab fundamentată de stimații noștri colegi. Nu vreau să înțelegeți că prin asta le aduc vreo vină! Nu! Au făcut tot ce au putut, pentru asigurarea stabilității microsoarelui, dar, din păcate, acest lucru nu este suficient. De aceea eu sunt pentru efectuarea acestei explozii în afara limitelor Pământului, să zicem pe Lună.

Câțiva alți vorbitori au exprimat cam aceeași opinie, iar unul, entuziasmându-se, a spus:

— Părerea mea e că trebuie să recomandăm colegilor noștri să efectueze pe Lună nu o singură explozie experimentală, ci o serie de explozii. Nu toate vor duce neapărat la realizarea microsoarelui. Chiar dacă unele dintre ele nu vor reuși, ele ne vor permite să stabilim pe cale experimentală posibilitățile realizării microsoarelui și ne vor învăța să-l dirijăm. În concluzie, eu sunt de părere să se efectueze o serie de explozii pe Lună.

— Mi se pare că va trebui într-adevăr să ne ducem în Lună, i-am șoptit lui Gin Fan-și. Drept răspuns acesta a dat aprobator din cap.

— Indiferent unde se va efectua explozia, numai să se aprobe.

Au mai luat cuvântul câțiva membri ai Academiei, susținând cu toții propunerile antevorbitorilor, relevând meritele noastre, lăudând grupa pentru opera ei, ingenioasă și necesară omenirii. Pe cât se vedea, această opinie era unanimă, nemaiavând rost continuarea discuțiilor.

Djavaru propuse închiderea dezbaterilor. Spre mirarea noastră, în liniștea sălii răsună însă un glas slab, dogit:

— Îmi permiteți…

Djavaru se întoarse către vorbitor. Acesta era bătrânul pirpiriu care moțăia pașnic în fotoliul său, în timp ce Elena Nikolaevna își prezenta comunicarea.

— Vă rog, Valentin Ilici.

— Vă cer scuze, am să vorbesc de la locul meu. Bătrânul cuprinse sala cu privirea ochilor săi surprinzători de limpezi. După liniștea adâncă ce s-a așternut într-o clipă am înțeles că vorbitorul era un savant stimat mult de toată asistența.

— Cine-i bătrânul? am întrebat-o în șoaptă pe Elena Nikolaevna.

— Fostul președinte permanent al secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe. A renunțat de bună voie acum șase ani din pricina bătrâneții la această funcție de onoare. Djavaru este discipolul său. Ascultă! Părerea lui e foarte importantă.

— Mi se pare că mergem pe o cale greșită dacă autorizăm efectuarea acestei explozii în Lună… Cuprinse încă o dată întreaga sală cu ochii lui mici, pătrunzători. Care-i logica? continuă el. Care este, vă întreb, logica? Nu suntem siguri de rezultatul experienței și de aceea recomandăm efectuarea ei nu pe Pământ, ci în Lună. Dar parcă problema e unde să se efectueze? Care e diferența dintre Pământ și Lună? Doar că explozia va avea loc la o distanță de sute de kilometri. Ei și? Credeți că acolo e mai puțin primejdios? De loc! În caz de nereușită, suflul exploziei va stârni pe suprafața Lunei nori de praf. Mulți dintre noi am fost pe Lună și știm că suprafața ei este acoperită cu un strat de cenușă vulcanică măruntă de tot, ușoară ca puful, Toată această cenușă stârnită de suflul exploziei se va amesteca cu substanțele radioactive ale microsoarelui și va deveni ea însăși o sursă de radiații aducătoare de moarte. Nu numai atât. Ea va pluti deasupra Lunei și până la urmă se va depune pe suprafața ei. De aceea poate fi infectată nu numai acea parte a Lunei pe care se va efectua explozia, dar și celelalte regiuni ale ei. Și ce înseamnă Luna pentru noi în prezent o știe oricine. Ea nu este numai satelitul nostru. Este o trambulină spre spațiul interplanetar, este cel mai bun observator astronomic al nostru, este cel mai mare laborator geologic al nostru, unde lucrează și trăiesc mii de oameni. Putem oare să riscăm? Cred că deocamdată nu trebuie să punem problema în felul acesta — unde să efectuăm explozia, ci dacă, în general, este cazul s-o efectuăm sau nu. Părerea mea este să n-o efectuăm. Considerați că e prea devreme pentru așa ceva dat fiind faptul că suntem departe de a fi siguri de succes? Vorbitorul tăcu. O liniște adâncă se așternu din nou în sală. Mai mult decât atât, urmă bătrânul. Aici s-au făcut propuneri de a se efectua nu una, ci o serie de explozii, chiar dacă la început acestea n-au să reușească. Acum nu mai sunt însă acele vremuri, continuă Valentin Ilici, când oamenii dibuiau rezolvarea problemelor doar pe cale experimentală. Lungul drum străbătut de Edison până la inventarea becului electric obișnuit, când pentru găsirea firului incandescent cel mai potrivit au fost încercate la nimereală sute de materiale dintre cele mai variate, inclusiv părul omenesc, această cale e de domeniul trecutului. Firește, noi nu respingem metoda experimentală de cercetare, dar trebuie, măcar cu aproximație, în linii mari, să prevedem rezultatul experienței. Tocmai această previziune științifică a rezultatului n-o găsim în comunicarea cu privire la realizarea microsoarelui…

Făcu o pauză, parcă străduindu-se să-și amintească ceva, apoi se întoarse spre noi și ne ceru:

— Arătați-mi, vă rog, schițele optsprezece și treizeci și doi.

— Oho! îmi șopti mirat la ureche Viktor Platonov, în timp ce Gin Fan-și căuta schițele necesare și le așeza în aparat pentru a le proiecta pe ecranul cel mare. Precum se vede, doar părea că doarme.

— Ascultă toate comunicările cu ochii închiși, ne șopti Elena Nikolaevna, auzind șușoteala mirată a lui Viktor Platonov. Are o memorie auditivă fenomenală.

În timpul acesta Valentin Ilici, privind schițele de pe ecran, continua:

— Fiți atenți la aceste ecuații. Ele reprezintă baza tuturor soluțiilor viitoare. Ecuațiile acestea lac parte dintr-o anumită categorie. După mine, autorii au comis aici o eroare gravă. Da, da, o eroare! Aceste ecuații nu pot fi rezolvate frontal, așa cum au procedat ei. Asemenea sisteme complicate cu multe necunoscute ascund obstacole neașteptate și, de regulă, nu se rezolvă frontal. E adevărat că autorii proiectului microsoarelui n-au aici nicio vină. Până în ultima vreme, mai precis, chiar până acum o săptămână, n-au existat alte metode de rezolvare a acestor ecuații. Acum există o asemenea metodă…

— Care? se auziră în același timp câteva voci din sală.

— Acum o săptămână aspirantul meu, un tânăr deosebit de dotat, care are să ne mai bucure nu o dată cu succesele sale, a terminat prima sa lucrare teoretică. El a expus în cuprinsul ei în mod special metoda de rezolvare aproximativă a ecuațiilor din această categorie. E tocmai ceea ce vă trebuie — ni se adresă bătrânul. Căci pentru dumneavoastră este cu desăvârșire indiferent dacă microsoarele va fi cu un metru mai mare sau mai mic. Pentru dumneavoastră e important doar să determinați posibilitatea stabilității lui. Ei bine, tocmai acest lucru se poate face prin metoda despre care v-am vorbit. De altfel calculul dumneavoastră ar fi o strălucită ilustrare practică la lucrarea teoretică a aspirantului meu.

— Cât timp vor necesita calculele? întrebă cineva din sală.

— Maximum trei săptămâni. Sunt gata să-i ajut la aceste calcule pe colegii noștri cu forțele laboratorului meu.

Bătrânul făcu o pauză, apoi propuse:

— Să amânăm rezolvarea acestei probleme cu trei săptămâni. La sfârșitul acestui termen vom avea date mult mai certe cu privire la stabilitatea sau instabilitatea microsoarelui. Dacă se va dovedi că stabilitatea lui e realizabilă, explozia va putea fi efectuată. Cât privește locul — acest lucru nu mai este esențial.

Și bătrânul se așeză liniștit. Răsunară aplauze. Djavaru se ridică, zâmbind:

— Pe cât se vede, votarea, în cazul de față, este inutilă, dar pentru respectarea tuturor formalităților, vă rog să vă spuneți cuvântul. Cine este pentru ultima propunere să apese pe butonul roșu.

Pe ecranul aflat în stânga prezidiului se aprinseră aproape simultan o sumedenie de cerculețe roșii. Membrii prezidiului votaseră pentru propunerea lui Valentin Ilici. În același timp pe frontispiciul ecranului apăru în roșu aprins cifra 156 — numărul voturilor.

— Cine este împotrivă rog să apese pe butonul negru.

În partea dreaptă a ecranului nu apăru niciun cerc negru.

Djavaru ridică ședința. Emoționați, ne-am apropiat de Valentin Ilici ca să-i mulțumim pentru sfat și ajutor. El își înclină capul pe un umăr, ne ascultă în tăcere și spuse cu glasul lui domol, care acum nu mi se mai părea scârțâit.

— Să nu pierdem timpul! Termenul e scurt — doar trei săptămâni. Vă poftesc neîntârziat în laboratorul meu.

Apoi se întoarse spre mine

— Știți, Alexandr Alexandrovici, când eram student ne foloseam încă de lucrările dumneavoastră. Nu e așa că fizica atomică a ajuns departe în vremea noastră?

Trei săptămâni… Au zburat ca o zi. De dimineață și până seara, toți laolaltă, cu ajutorul colaboratorilor lui Valentin Ilici am lucrat la calculul stabilității microsoarelui. Metoda rezolvării aproximative a sistemului nostru de ecuații produsă de tânărul aspirant era în fond simplă, ca tabla înmulțirii. În aceste trei săptămâni am calculat — firește, cu ajutorul mașinilor cibernetice — peste două mii de pulsații ale microsoarelui, constatând că încet-încet pulsațiile aveau să devină regulate, uniforme, microsoarele menținându-și diametral maxim, invariabil.

Aceasta era o victorie serioasă.

După trei săptămâni secția de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe s-a întrunit pentru a da ascultare unei scurte comunicări a lui Valentin Ilici. La început, bătrânul savant n-a voit să facă în locul nostru această comunicare, dar până la urmă l-am înduplecat.

A vorbit doar cincisprezece minute. În încheierea comunicării a expus concluzia generală, pe care o dezbătusem în prealabil în laboratorul lui.

— Ar fi recomandabil ca prima explozie să nu fie totuși efectuată nici pe Pământ și nici pe Lună. Problema care se pune este următoarea: noi nu putem garanta că am ținut seamă de toate accidentele neprevăzute ce se pot petrece în timpul experienței. În afară de asta microsoarele va putea să aibă o existență foarte îndelungată și dacă se va afla deasupra Lunei probabil că va stingheri observațiile astronomice, care se efectuează pe suprafața acesteia. Microsoarele ar trebui experimentat într-un loc unde nu ar stingheri pe nimeni vreme îndelungată. Propunem efectuarea exploziei experimentale pe planeta Venus.

Toți membrii prezidiului Academiei Mondiale de Științe s-au declarat de acord cu argumentele sale.

— Efectuăm explozia și cu acest prilej vedem planeta Venus — îmi șopti la ureche Viktor Platonov. Așa ceva am fi putut spera doar în vis. Splendid, nu?

Am dat din cap în tăcere.

Să călătorești! Care dintre noi n-a visat în copilărie să călătorească! Cine nu s-a văzut pasager al unei nave interplanetare, care l-ar duce în Lună, pe Marte, pe Venus, sau și mai departe, într-o altă lume siderală, acolo unde îl așteaptă mari descoperiri și fapte eroice! Călătorie în necunoscut!.. Acest vis născut în capul băiețandrului curios, care a citit cu nesaț romanele lui Jules Verne și Wells, îl poartă cu el toată viața și la maturitate visul e tot atât de viu, de atrăgător, ca și în copilărie. N-aș fi crezut vreodată că voi avea parte de o asemenea bucurie.

Între timp în ședință se pusese o problemă care tulburase întreaga existență. Luase cuvântul un academician.

— Trebuie să privim în viitor — spunea el — dacă sperăm să oprim cu ajutorul microsoarelui îngroșarea ghețurilor de pe continentul Antarctic, de ce nu ne-am gândi la topirea parțială sau chiar totală a calotei sale de gheață.

— Dar apa? Ce se va întâmpla cu apa provenită din gheața topită? întrebă careva de la locul său.

— Da, va rezulta multă apă din topirea ghețurilor Antarctidei. Nivelul Oceanului Pacific s-ar ridica cu aproximativ patruzeci și cinci de metri. Oare știința modernă să nu fie în stare să propună pentru combaterea inundațiilor nimic altceva decât crearea unor mări artificiale?

— Și la ce ar folosi topirea acestor ghețuri? răsună din nou o întrebare din sală.

— Omenirea ar avea la dispoziție încă un continent, cu suprafață ceva mai mică decât America de Sud — răspunse vorbitorul. Imense zăcăminte petrolifere, huilă, metale neferoase — iată ce reprezintă Antarctida! De aceea trebuie să ne gândim încă de pe acum ce vom face cu apa provenită din ghețurile Antarctidei. Și asta nu e singura dificultate. Nu știm ce influență ar putea să aibă încălzirea climei din zona Polului Sud asupra celorlalte regiuni ale globului pământesc, cum se vor modifica curenții marini și aeriene, cum se va face pe globul pământesc redistribuirea umidității și a cantității de precipitații.

…Dezbaterea a durat aproape două ore. Ascultam cu atenție expunerile savanților, dându-ne seama tot mai mult că realizarea microsoarelui nu mai era o problemă care interesa doar laboratorul nostru. Ea căpăta tot mai mare amploare, cuprinzând aspecte din cele mai diferite. Era evident că rezolvarea acestora impunea unirea eforturilor multor specialiști.

În cele din urmă Djavaru se urcă la pupitru cu o foaie de hârtie în mâini.

— Permiteți-mi să trag concluziile care se impun! spuse el. Punctul unu — secția de fizică autoriză Institutul din Toritown să efectueze experiența cu microsoarele pe planeta Venus.

Aplauzele unanime confirmară această hotărâre.

— Punctul doi — continuă Djavaru — secția consideră util să se treacă la studierea problemei posibilității topirii ghețurilor Antarctidei. De aceea supun la vot propunerea cu privire la organizarea unui institut special de cercetări științifice în problema microsoarelui. Din partea realizatorilor proiectului microsoarelui se cer în termenul cel mai scurt date precise cu privire la posibilitățile lui energetice. Îi așteaptă o muncă uriașă.

Secția de fizică adoptă în unanimitate ambele propuneri.

A doua zi dis-de-dimineață ne-am luat zborul înapoi spre Toritown.

— În fața noastră stau acum trei sarcini serioase — spuse Elena Nikolaevna, la consfătuirea convocată în laborator după ce ne-am întors de la Moscova. Cea dintâi: să elaborăm proiectul marii încărcături atomice, din care va fi creat microsoarele. A doua: să construim o mică rachetă purtătoare a acestei încărcături atomice. A treia: să realizăm dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. În vederea rezolvării acestor sarcini colaboratorii institutului trebuie să se împartă în trei grupe. Colectivul nostru va constitui însă doar nucleul. Termenul de execuție a acestor lucrări e foarte scurt și de aceea ne-au fost afectate, spre a ne ajuta la realizarea lor, Institutul pentru construcții de rachete din Melbourne și Uzina electroenergetică din Delhi. În plus putem antrena în această activitate și alte organizații. Acum fiecare dintre dumneavoastră gândiți-vă în ce grupă ați dori să lucrați.

— Eu aș prefera să mă ocup de construcția rachetei purtătoare, se pronunță Viktor Platonov…

— Și eu, am adăugat repede.

— Dar dumneata, Gin?

— Noi doi va trebui să ne ocupăm de a doua jumătate a lucrărilor, răspunse acesta, zâmbind. Eu iau asupră-mi dispozitivele de teleghidare. Dumneata ia încărcătura atomică.

După o scurtă chibzuială au fost repartizați pe grupe și ceilalți colaboratori. Faza practică a muncii noastre începuse: de la calcule abstracte treceam la acțiuni concrete, la construcții, la metal…

Unul din cele mai mari orașe ale Australiei, fosta ei capitală, frumosul și vechiul oraș Melbourne este așezat în fundul golfului Port-Phillip, la gara râului Iarra. Am plecat într-acolo cu ornitopterele împreună cu Viktor Platonov și cu ceilalți colegi din laboratorul nostru, care s-au oferit să lucreze la construirea rachetei purtătoare a încărcăturii atomice. Zburând deasupra unor podișuri joase am zărit orașul încă de departe. Râul Iarra îl tăia în două părți. Pe malul stâng, înconjurate de grădini și parcuri se aflau cartierele de locuit.

Deasupra orașului nu era mai puțină animație decât pe străzile sale. Pe lângă noi zburau sute de ornitoptere. Pentru orientare, pe acoperișurile caselor erau scrise cu litere mari denumirile străzilor.

— Institutul nostru se găsește pe malul drept al râului — spuse Viktor — dar unde anume nu știu. Așteptați o clipă, am să aflu îndată.

Întoarse brusc ornitopterul și se repezi după o fată care tocmai trecuse în zbor pe lângă noi. O ajunse din urmă și se opriră amândoi suspendați în aer. Fata arătă cu mâna în direcția unei clădiri înalte. Viktor ne făcu semn cu mâna, chemându-ne la el.

— S-a nimerit foarte bine — spuse el — dânsa zboară în aceeași direcție și ne va conduce.

Ne-am salutat. Fata aruncă o privire repede spre mine și spre tovarășii mei de drum.

Părea spaniolă sau mexicană. Trăsăturile feței sale nu erau prea regulate, dar părul negru, ondulat, pielea oacheșă, bronzată de soare, obrajii viu îmbujorați, ochii sclipitori, uimitor de limpezi, buzele roșii, gura mare, cu dantura frumoasă, o făceau tare atrăgătoare.

— Deci studiați la acest institut? o întrebă Viktor Platonov.

— Da, acum îmi pregătesc lucrarea de diplomă.

— O, nu cumva v-au repartizat în grupa noastră?

— Nu, lucrez în altă grupă. Îmi termin curând proiectul de diplomă.

Fata răspundea scurt la întrebări. Pe cât se vedea, nu avea chef de vorbă.

— Iată institutul nostru — spuse ea, arătând spre o clădire cu șase etaje și două turnulețe albe, laterale. Acesta e corpul de studii, în curte sunt atelierele pentru aplicații practice, acolo în fund se află sălile în care se elaborează proiectele de diplomă, lângă uzină e hala de montaje și hangarul. La cine vreți să vă duceți?

— La directorul institutului.

— Prin urmare în corpul de studii. Aterizați pe acoperișul turnului din dreapta. Cu bine!

— Vă mulțumim, la revedere!

Directorul ne aștepta. L-a chemat îndată pe constructorul șef. I-am explicat concepția proiectului. Platonov a arătat schițele și chiar în aceeași zi am împărțit sarcinile între opt candidați la examenul de diplomă repartizați în grupa noastră.

Odinioară, în tinerețea mea, studenții candidați la examenul de diplomă executau proiectele doar pe hârtie, multe din ele având un caracter destul de abstract. După susținerea proiectelor de diplomă, cele mai multe din ele erau depuse la bibliotecile institutelor, și cu timpul, după scurgerea termenului stabilit, erau distruse. Astfel, în fiecare an se irosea fără nici un folos munca multor zeci de mii de ingineri, în timp ce institutele de proiectări și birourile de construcții erau literalmente copleșite cu lucru.

Acum totul se schimbase.

Toți candidații la examenul de diplomă erau obligați să execute proiecte necesare producției sau științei. Candidații erau îndrumați de ingineri, constructori cu experiență. Dacă proiectul respectiv era atât de complicat încât studentul nu-l putea executa la termen, se crea un grup special, oarecum asemănător unui birou de construcții, unde fiecare dintre studenți proiecta o parte a obiectivului. În afară de aceasta pe lângă fiecare institut tehnic existau ateliere, unde candidații la examenul de diplomă executau ei înșiși dispozitivele pe care le proiectaseră.

Multe organizații se adresau institutelor și rezultatul era în genere unul și același — executarea rapidă și în bune condițiuni a comenzilor. Astfel mii și mii de tineri se deprindeau cu procesul de producție încă înainte de terminarea studiilor.

Noi aveam sarcina de a realiza în colaborare cu candidații la examenul de diplomă o mică rachetă purtătoare. Transportată pe Venus, această rachetă cu încărcătură atomică urma să fie lansată în atmosfera planetei la o anumită înălțime.

Ca de obicei înainte de a începe executarea! proiectului, candidații la examenul de diplomă aveau de pus multe întrebări. Am discutat îndelung cu ei.

Am ieșit din sala de proiectări abia la sfârșitul zilei de muncă. Pe neașteptate ne-am întâlnit față în față cu James Count.

— Dumneata aici? se miră Viktor Platonov. Ce vânt te aduce?

— Alexandr Alexandrovici! exclamă bucuros James Count. Sunt de mult aici, lucrăm la proiectul oglinzii noastre zburătoare. Dar dumneavoastră? Am auzit ce succese ați repurtat. Vă felicit din inimă! Ce mai face Elena Nikolaevna?

Ne-a copleșit cu întrebări. Era foarte însuflețit, nu mi se mai părea afectat ca atunci când ne cunoscusem.

Ne conduse prin coridoarele lungi, povestindu-ne despre munca lui.

— Acum definitivăm construcția, sistemul de montare a oglinzii, verificăm sistemul de dirijare, perfecționăm aparatura.

— Și pe dumneavoastră vă ajută candidații la examenul de diplomă?

— Da. Ceva aș putea să vă arăt de pe acum. De fapt, tocmai mă duceam la secția de montaje. Am dovedit în mod practic — continuă Count, făcând pași mari pe culoarele institutului — că oglinda noastră parabolică poate fi construită în întregime din membrana cea mai subțire. Ea va fi fixată pe o carcasă tubulară făcută din aceeași membrană.

— Carcasa din membrană? am exclamat uimiți.

— Da. Ideea aceasta mi-a sugerat-o Marta Augustinas. Membrana de oglindă posedă încă o însușire admirabilă: să se întărească și să devină rezistentă ca oțelul la temperaturile caracteristice spațiului cosmic. Am fost pe Lună împreună cu studenții candidați la examenul de diplomă și acolo, cu ajutorul unei mici rachete teleghidate, am lansat o machetă a oglinzii noastre. Dirijată printr-un dispozitiv special racheta a zburat pe o traiectorie strict parabolică și așa cum păianjenul își secretă plasa, ea a desfășurat în urma sa membrana. Aceasta se desfășura și aproape îndată se solidifica devenind rezistentă ca oțelul.

— Și totul a ieșit bine?

— Admirabil. Ia priviți. Scoase dintr-un buzunar interior al hainei un pachet de fotografii colorate și ni le întinse.

Una din fotografii reprezenta o fată care ținea în mâini o rachetă mică, cât jumătate din statura unui om.

— E o colaboratoare a noastră, Călita Bonarda — spuse Count — a executat singură ansamblul principal al rachetei.

— Priviți, profesore, e însoțitoarea noastră! exclamă Viktor Platonov.

Într-adevăr ea era: din fotografie ne priveau aceeași ochi sclipitori, îndrăzneți.

— O cunoașteți? se miră James Count.

— Ne-a însoțit până la institut.

— Când?

— Azi.

— Pesemne că greșiți. E bolnavă, de câteva zile n-a mai dat pe la institut. În prezent, pentru ea e o perioadă de muncă încordată și dacă s-ar simți bine ar veni neapărat. Și așa a rămas în urma colegilor.

— Ciudat! exclamă Viktor Platonov. Înseamnă că i-am văzut dublura ori sora. Așa e, profesore?

…În hala de montaje, vastă și luminoasă, era multă lume. Se auzea huruitul mașinilor, ici colo țâșneau scântei. Unul pilea, altul șlefuia o piesă, într-un cuvânt, se desfășurau lucrările obișnuite de montare manuală a modelelor experimentale la executarea cărora munca, manuală e inevitabilă.

James Count ne conduse la un dispozitiv, greoi ca aspect, alcătuit din câțiva cilindri cu vârful turtit, semănând cu niște căldări.

— Iată una din rachetele noastre. Celelalte nu sunt încă montate. Nu vă uitați că racheta are o înfățișare atât de urâtă. Ea este destinată zborului în vid și acolo formele aerodinamice nu sunt câtuși de puțin obligatorii.

Count arătă spre cavitatea interioară a rachetei care se căsca neagră.

— Aici va fi așezat dispozitivul principal cu ajutorul căruia membrana va începe să se depene, să ia forma necesară și să iasă în spațiu. Această parte o proiectează Celita Bonarda, fata pe care ați văzut-o în fotografie. Apropo, a fost azi pe aici? îl întrebă el pe unul dintre candidații Ia examenul de diplomă.

— Nu, e încă bolnavă.

Count se întoarse spre noi.

— Desigur că v-ați înșelat. Celita știe foarte bine câtă nevoie e de ea. Din cauză că nu și-a terminat proiectul, nu putem începe executarea ansamblului următor.

— Dar nu poate fi înlocuită cu altcineva?

— Nu se admite. Regula e ca studentul să-și facă singur lucrarea de diplomă, fără ajutorul nimănui.

Zbârnâitul strident al unei sonerii anunță sfârșitul zilei de muncă.

Studenții începură să se foiască. Terminau operațiunile care nu puteau fi lăsate pe a doua zi, deconectau mașinile, făceau ordine la locurile de muncă. În hală au rămas trei studenți. Erau de serviciu. Se apropiau cu platforma electrică de fiecare mașină, strângând șpanul pe care-l scoteau in curte, unde se găsea un mare autocamion acoperit. După ce au strâns șpanul, au pus în funcțiune robotul de întreținere, ale cărui brațe au spălat pardoseala din plăci de faianță. Au șters apoi ferestrele înalte cu niște perii ce se roteau pe niște pârghii lungi și aliniindu-se în „front”, au raportat în glumă unei fete cu brasardă roșie că terminaseră curățenia.

— E sanitarul de serviciu pe institut, arătă din ochi James Count, spre fata cu brasardă.

Fata cercetă hala cu atenție, ceru studenților să ridice de jos un șpan mic, rătăcit într-un colț și numai după aceasta le dădu voie să plece.

— Hai cu noi la mare — o chemară băieții, scoțându-și salopetele — peste o oră ai noștri au meci de polo pe apă cu cei de la Sidney.

— Mai trebuie să iau în primire două hale — le răspunse ea. Duceți-vă la dușuri, ne întâlnim la poarta institutului.

James Count ne invită la el, la hotel. Voia să stăm de vorbă despre munca noastră, să afle amănunte. Deși plecase de la noi, opera căreia își închinase câțiva ani din viață nu putea, desigur, să-i fie indiferentă. Se bucura în mod sincer de rezultatele pe care le obținusem.

Convorbirea noastră fu întreruptă de sunetul telefonului. Chema careva din grupa lui Count.

— Profesore, dați drumul repede la televizor pe programul cincisprezece.

— Pentru ce? întrebă mirat Count.

— Dați-i drumul și veți vedea.

Ne-am așezat curioși la televizor. Count îl puse pe programul indicat și pe ecran apăru o întindere strălucitoare de apă, nori răzleți pe cer, o mulțime de oameni pe mal și șalupe multicolore la start. Vocea crainicului anunța condițiile unui concurs, citea numele participanților. „Celita Bonarda…” — am auzit deodată numele cunoscut și am dat cu ochii de fata care ne condusese pe mine și pe Platonov la institut.

— Colaboratoarea dumneavoastră! exclamă Platonov.

— Așa e, ea e! Dar cum de se află acolo? E doar bolnavă…

— Probabil că nu e mai mult decât noi.

— Încep…

Patru șalupe — una albă, alta galbenă, a treia roșie și ultima verde — se pregăteau de start. Șalupa Celitei Bonarda era galbenă. Deodată, pistolul de start pocni scurt și șalupele se desprinseră de locurile lor aproape în același timp.

„Fiecare din cele patru șalupe are o anumită particularitate a construcției pe care concurenții n-o cunosc, răsună vocea crainicului. Există o singură restricție: șalupele n-au voie să depășească greutatea indicată. Toate cele patru șalupe răspund acestei condiții”.

Șalupa roșie o luă repede înaintea celorlalte împroșcându-le cu apă.

— Protejata dumneavoastră rămâne cam în urmă, îi spuse Platonov lui Count.

Deodată, șalupa galbenă a Celitei se desprinse de apă, zbură câțiva metri prin aer și, stârnind un nor de stropi se lăsă din nou pe suprafața lacului în strigătele și aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Distanța dintre șalupa roșie și cea galbenă era tot mai mică. Șalupa galbenă mări viteza, făcu un salt mare, și o depăși pe cea roșie.

— Bravo, Celita! strigă James Count.

Șalupele făcuseră o întoarcere și acum zburau pe ecran drept spre noi. În frunte era mereu șalupa galbenă. Celita o conducea stând strâns lipită de coca ei aerodinamică. Făcu cu mâna o manevră abia perceptibilă și șalupa galbenă se ridică din nou în aer. Stereoefectul era atât de impresionant încât, fără să vrem, ne dădurăm în lături, părea că Celita zbura peste capetele noastre. „Șalupa galbenă a atins trei sute kilometri pe oră — anunță vocea crainicului — parcurge ultimul tur”. Șalupa zbura ca un obuz, împroșcând apa, și sub furtuna de aplauze din tribune tăie cea dintâi panglica finișului.

— Strașnică fată! se entuziasma Count, uitând că tocmai el nu trebuia s-o laude acum.

— Îndrăzneață! confirmă prompt Viktor Platonov. Ca să fiu sincer, eu nu m-aș fi încumetat să particip la un asemenea concurs.

A doua zi ne-am întâlnit cu Celita la institut. Viktor Platonov se apropie de ea și o felicită pentru succesul pe care-l repurtase. Fata îl privi rece, îi mulțumi rezervată și-și văzu de drum.

Seara când se întâlni cu James Count la hotel, Platonov aduse vorba despre Celita. Count se încruntă:

— A înșelat întreaga grupă.

— Cum?

— Văzând că n-are timp să-și termine șalupa până la data concursului, a abandonat complet proiectul de diplomă și s-a dedicat în întregime construirii ambarcației sale. O nesocotință revoltătoare! Acum a rămas foarte mult în urma colegilor ei, și ceea ce e mai grav, îi întârzie din muncă. Astăzi, întreaga grupă a dezbătut furtunos fapta ei. Partea din proiect care-i fusese încredințată a fost divizată între ceilalți.

— Și ce se va întâmpla cu ea?

— Nu știu. Deocamdată va lucra la același proiect. Dacă va termina la timp, își va susține lucrarea, dacă nu, va fi nevoită să ceară amânarea.

— Ce termen are?

— O lună și jumătate.

— Cam puțin…

Într-o zi, candidații la examenul de diplomă ne-au invitat la clubul lor, la o reprezentație studențească. Reprezentația s-a terminat destul de târziu. Ieșind de la club am trecut pe culoar prin dreptul sălii în care activa grupa lui Count. Înăuntru era lumină.

— Count lucrează la ora asta? se miră Viktor Platonov. E împotriva regulamentului. Hai înăuntru să-l luăm.

James Count nu era singur. Lângă el ședea Celita Bonarda. Aplecați peste masă, dezbăteau un amănunt oarecare al proiectului.

— Ați venit tocmai la timp, se bucură Count. Nu putem cu niciun chip să rezolvăm o mică problemă.

— Ia să vedem, se oferi cu însuflețire Platonov.

— Celita, explică-i dumneata. Până atunci eu am să stau de vorbă cu profesorul.

Ne-am îndepărtat puțin.

— Cum îi merge lucrarea? l-am întrebat pe James Count.

— Muncește fără preget. Dacă nu va slăbi ritmul, cred că va reuși să-și susțină proiectul.

— Prietenii o ajută?

— Nu. Cine s-o ajute? A rămas în urmă din pricina nesocotinței sale, așa că o lasă să isprăvească până la capăt. Totuși, în treacăt fie spus, e o fată hotărâtă, dârză, doar că se aprinde prea repede…

Celita îi explicase lui Viktor Platonov ceea ce trebuia. Acesta luă creionul și începu să calculeze.

— Poftim — spuse el după câteva clipe — dacă descompunem această funcție într-o serie, ecuația dumitale trebuie să se integreze.

— Mulțumesc — exclamă bucuroasă Celita — acum am să mă descurc și singură…

— Ia stai puțin, o întrerupse Platonov, mi se pare că le-am cam încurcat. Hai să verificăm.

Începură din nou să calculeze. Trecură vreo douăzeci de minute. O foaie albă de hârtie și după ea a doua și a treia se acoperiseră de formule. În cele din urmă Platonov puse creionul de o parte.

— Ca să vezi! Problema e mai complicată decât mi s-a părut la început. Mai lucrezi sau te duci acasă?

— Aș fi vrut să mai stau…

— Da, fără rezolvarea acestei ecuații n-o să poți face un pas mai departe. Bine, hai s-o rezolvăm împreună. Alexandr Alexandrovici, și dumneata, James, puteți să vă duceți. Eu mai rămân.

— Nu, lăsați, protestă Celita, e târziu deja…

— Nu-i nimic, și pentru mine prezintă interes rezolvarea acestei probleme.

Plecând, i-am spus Celitei:

— Nu te lăsa. Prezintă-ți proiectul la termen cu orice preț. Nu-i nimic că muncești mult. Țin minte că pe vremea mea studenții lucrau la proiectele de diplomă până seara și glumeau: „Trudim de la nouă la nouă — ziua noastră de muncă e de nouă ore”.

Celita zâmbi, înveselită de vechea glumă studențească.

În seara aceea Viktor s-a întors la hotel aproape de miezul nopții.

— Ați rezolvat ecuația?

— Da.

— Mult a mai durat rezolvarea asta.

— M-da… — mormăi în doi peri Viktor și, fără să mai spună nimic, se duse în camera lui.

Din ziua aceea, deși era „împotriva regulamentului” Viktor întârzia adesea la institut pentru a o ajuta pe Celita.

Într-o seară, când ne-am întors la hotel, am găsit-o acolo pe Elena Nikolaevna.

— Elena Nikolaevna, dumneata? am exclamat noi într-un glas. De ce nu ne-ai dat de veste că vii?

— Am hotărât să trec pe la dumneavoastră într-un control inopinat — răspunse ea râzând. Ei, cum merg treburile?

— Bine, Elena Nikolaevna.

— Ei, ei, povestiți.

După ce lucrasem un timp în grupul Elenei Nikolaevna, și-i cunoscusem colegii, înțelesesem de ce o aleseseră tocmai pe ea conducătoare.

Fără îndoială că ea era un om de știință capabil, dar nu mai puțin dotați erau Gin Fan-și, Platonov sau Count. Probabil însă că niciunul din ei nu punea în muncă atâta pasiune, nu era atât de exigent întotdeauna față de sine însuși și față de ceilalți ca Elena Nikolaevna.

Raportul pe care i l-am dat n-a fost lung. Elena Nikolaevna știa să pătrundă repede miezul lucrurilor, să înțeleagă esențialul.

— Da, aici treburile merg într-adevăr bine. La Gin Fan-și însă… Tocmai m-am întors de la Delhi, unde el lucrează la dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. Acolo e departe de a fi totul lămurit. Calculele preliminare arată că pentru transportul pe Venus al dispozitivelor electrostatice sunt necesare cinci rachetoplane. Ceea ce ar comporta un efort considerabil.

— Dar de ce e nevoie de atâtea rachetoplane?

— Suporții. Ne omoară suporții dispozitivelor electrostatice. Pentru transportarea lor e nevoie de cinci rachete. Dacă n-ar fi vorba de suporți, încărcătura noastră ar încăpea într-o rachetă.

— Dar fără suporți nu se poate?

— Ne-am gândit și la asta. Nu merge.

— Dar dacă i-am face chiar acolo, pe Venus?

— Din ce?

— Să zicem, din lemn.

— Eu știu… — răspunse cu îndoială Elena Nikolaevna. Găsim oare acolo o esență de lemn destul de rezistentă? Și în afară de asta vom fi nevoiți să-i construim numai noi trei. Vom putea oare? Cu atât mai mult cu cât suporții vor trebui să fie foarte înalți, cam cât o clădire cu paisprezece etaje…

— Dar care e situația încărcăturii atomice pentru microsoare? întrebă Viktor Platonov. N-ai să ne întârzii expediția, nu?

— Cu încărcătura totul merge bine. S-au făcut toate calculele. N-o să aibă un volum mare — va ocupa foarte puțin loc în rachetă. Lucrarea aceasta va fi executată la termen.

Se auzi o bătaie în ușă. Intră James Count.

— A, James, bună ziua! îl salută Elena Nilcolaevna. Ia loc. Ce mai faci? Se aude că obțineți succese.

— Cine spune asta? întrebă Count, zâmbind.

— Soțul meu. Doar el e acum în grupa dumitale.

— Da, am avut nevoie de un astronom cu experiență și Iaroslav Pavlovici nu m-a refuzat. În ceea ce privește succesele noastre, ele nu sunt cine știe ce. Mai bine povestiți ce mai e nou pe la dumneavoastră, o rugă Count.

— Gin Fan-și își tot bate capul cu suporții dispozitivelor electrostatice… și ea îi repetă lui Count ceea ce ne spusese și nouă.

James Count tăcu câteva clipe, apoi se uită la Elena Nikolaevna într-un fel anume și spuse:

— M-am gândit și eu la asta. Când am aflat că vi s-a dat aprobarea pentru a efectua experiența pe Venus m-am gândit în primul rând: cum veți transporta acolo întreaga încărcătură? Pentru asta ar fi nevoie de atâtea rachete, încât prezidiul ar putea să revoce experiența ca fiind prea costisitoare. Înseamnă că transportarea încărcăturii pe Venus ar costa mult mai mult decât însuși microsoarele.

— Te-ai gândit la ceva?

— Nu știu dacă o să fiți de acord cu ideea mea…

Propunerea lui era simplă. Era de părere să nu se transporte suporții în interiorul rachetei ca încărcătură nefolositoare, ci să se facă din ei înșiși carcasa rachetei și pereții exteriori. După ce racheta va sosi pe Venus ea va fi desfăcută și din piesele obținute vor putea fi montați suporții dispozitivelor electrostatice.

— Dacă s-ar opta pentru o asemenea soluție — încheie el — din piesele suporților ar putea fi montate și anumite ansambluri ale motorului rachetei, și planurile, și fuzelajul, și multe altele. Pe scurt, în interiorul rachetei să nu se găsească niciun gram de încărcătură moartă.

Din colțurile ochilor Elenei Nikolaevna se răsfiră păienjenișul de riduri al bucuriei.

— Spune-mi adevărul, James, n-ai vrea să te întorci în grupul nostru? Dar spune-mi adevărul adevărat, cu mâna pe inimă!

— Nu, răspunse el cu atâta tărie încât nu încăpea nicio îndoială că spune adevărul. Mă pasionează realmente construirea oglinzii zburătoare. Ideea cu privire la montarea rachetei din dispozitivele electrostatice mi-a venit cu totul întâmplător. Am vrut pur și simplu să vă ajut cu ceva…

Observasem demult că, în activitatea creatoare, zilele sunt departe de a avea o valoare egală. E greu de explicat de ce, dar sunt zile, ba chiar și ore, când printr-o intuiție neașteptată se rezolvă problemele cele mai complicate. Ai impresia că dacă am lăsa de o parte aceste zile, din tot restul muncii noastre nu se alege mai nimic.

Am stat până târziu împreună în seara aceea. Când ne-am despărțit în sfârșit, pentru a ne duce la culcare, principalele date tehnice pentru construcția rachetei demontabile erau gata.

Dimineața, Elena Nikolaevna ne-a spus, mie și lui Viktor Platonov:

— Trebuie să vă întoarceți la Toritown. Membrii grupului nostru care vor zbura spre Venus trebuie să treacă pe la comisia medicală și să facă un antrenament special timp de două luni.

— Nu merg și studenții? am întrebat eu mirat.

— Nici vorbă. Vei merge doar dumneata și Viktor. Ceilalți colaboratori vor rămâne aici până la sfârșitul lucrărilor sub conducerea constructorului principal. Unde credeți că l-am putea găsi ci cum? Trebuie să stăm de vorbă cu el, să aranjăm totul cum se cuvine.

— Scuză-mă, Elena Nikolaevna — spuse pe neașteptate Viktor Platonov, uitându-se la ceas — acum nu pot merge nicăieri. Trebuie să fiu în altă parte.

— Unde se duce? întrebă Elena Nikolaevna.

M-am uitat și eu la ceas, gândindu-mă ce treburi grabnice putea să aibă Viktor la ora aceea. Și deodată mi-am adus aminte:

— Azi își susține proiectul de diplomă Celita…

— Celita? Care Celita?

— Celita Bonarda. O fată din grupa lui James Count.

— Și ce legătură are Viktor cu ea?

— A ajutat-o.

— Da? E o fată simpatică?

— Mie mi-a plăcut.

— Unde are loc examenul?

— În secția a treia de montaje.

— Poate că tot acolo o fi și constructorul principal.

— Posibil.

— Hai într-acolo.

Aș fi pus prinsoare pe orice că în clipa aceea pe strănepoata mea o interesa cu totul altceva decât constructorul principal.

Susținerea proiectelor de diplomă nu avea loc într-o sală, în fața unei mese mari, acoperită cu postav verde. Comisia nu ședea liniștită la un loc. Lucrurile se petreceau cu totul altfel. În secția de montaj își întinseseră schițele în jurul rachetelor terminate candidații grupei lui James Count. Fiecare student vorbea despre munca pe care-o depusese și despre ansamblul proiectat. Membrii comisiei nu numai că analizau cu atenție schițele, dar și studiau în amănunt construcția concretă. Nota se acorda individual, fiecărui candidat.

Am intrat fără zgomot în secția de montaj și ne-am oprit deoparte, amestecându-ne în mulțimea de studenți din ceilalți ani, care veniseră să asiste la susținerea proiectelor.

— Uite-o pe Celita! i-am șoptit Elenei Nikolaevna. O vezi, lângă perete, cu Viktor? Probabil că și-a susținut proiectul.

I-am făcut semn cu mâna. Ea ne-a observat și, zâmbind, a ridicat mâna, cu degetele răsfirate.

— Cinci! A luat cinci! Bravo ei!

Ne-am croit drum spre ei prin mulțime.

— Am terminat! ne șopti Celita. Nici nu știu cum să-i mulțumesc lui Viktor pentru ajutorul pe care mi l-a dat.

— Într-un fel ai să-i mulțumești dumneata, zâmbi Elena Nikolaevna, privind fața radioasă a lui Viktor Platonov.

— Într-un fel, da — răspunse oarecum sfidător Celita — dar mâine pleacă.

— Da de unde! Mai rămâne aici vreo două zile.

— Într-adevăr, Viktor? îl întrebă Celita pe acesta, întorcându-se spre el. Adineauri ai spus că pleci?

— Viktor nu te-a mințit, Celita. La început ne gândeam să plecăm cu toții împreună. Acum îmi dau seama însă că astăzi n-o să putem pune la punct toate treburile. În glasul Elenei Nikolaevna se simțea o ușoară ironie. De aceea am hotărât împreună cu profesorul să-l lăsăm aici pe Viktor pentru vreo două zile.

— Da, da, așa am hotărât, m-am grăbit eu să confirm. O fi ghicit sau nu Viktor vicleșugul Elenei Nikolaevna, nu știu, fapt este însă că n-a mai întrebat nimic și în ziua aceea nu i-am mai văzut deloc nici pe el, nici pe Celita.

Cosmosul ne atrăgea prin surprizele lui, prin „tainele” lui. Dar oricât de mult am fi râvnit la bucuria unei călătorii în cosmos, nu trebuia să uităm că în fața noastră, pe drumul spre cosmos, se afla comisia medicală.

Am trecut nu fără emoție pragul mult râvnit. Traseurile de zbor către planetele cele mai apropiate ale sistemului solar erau mai mult sau mai puțin stabilite, dar în cosmos puteau interveni tot felul de întâmplări neprevăzute și călătoriile interplanetare încă nu erau socotite lipsite de primejdie, în afară de aceasta pe altă planetă omul putea trece prin tot felul de încercări. De aceea, în zborurile cosmice erau admiși doar oameni cu desăvârșire sănătoși, îndeosebi tineri, între douăzeci și cinci și patruzeci de ani, și numai în cazuri de extremă necesitate se dădeau aprobări pentru cei care depășiseră șaizeci de ani.

În buletinul meu era însă trecută o dată fantastică a nașterii — anul 1905 — și medicii nici n-au vrut măcar să stea de vorbă cu mine. Imaginați-vă dezamăgirea mea! Eram indignat și hotărât să nu cedez. Elena Nikolaevna nu mă mai recunoștea. Unde dispăruseră nesiguranța și dezorientarea cu care pășisem nu de mult în această lume necunoscută!? În cele din urmă am obținut o dispoziție specială a prezidiului Academiei Mondiale de Științe Medicale pentru examinarea stării sănătății mele.

Medicii au fost nevoiți să mă examineze. Ce bine îmi părea acum că respectasem strict programul zilnic și făcusem sport în mod sistematic! În ciuda meticulozității medicilor prima serie de examinări am trecut-o cu succes. A doua serie era mult mai complicată: urma să mi se facă un control special. Medicii mi-au controlat câteva zile în șir funcțiunile fiziologice în rachetoplan, la o înălțime de câteva mii de kilometri deasupra solului.

În cele din urmă examinările s-au terminat. Rezultatele lor s-au dovedit a fi cu totul satisfăcătoare și medicii au fost nevoiți să-mi elibereze un certificat, atestând că sunt apt pentru zborul cosmic.

Am fost înscriși la cursuri într-o clasă specială ce purta numărul rachetoplanului cu care urma să zburăm spre Venus. Programul de instruire era amplu: învățam să tragem cu arma, să dăm primul ajutorul medical, să gătim, să mânuim o serie întreagă de aparate. Greu era îndeosebi să deprindem pilotarea rachetoplanului. Dar lucrul acesta era indispensabil, căci în caz de accident puteam rămâne fără piloți.

În direcția aceasta ne instruiau piloții rachetoplanului nostru — soții Erilik și Suori Darâcean — ciucci de obârșie. Ore întregi studiam aparatajul rachetei.

O lună după aceea știam tot ce era necesar: cum se face aterizarea și decolarea, cum se stabilește legătura cu Pământul, unde se află rezervele intangibile de apă și alimente și când pot fi folosite, cum se procedează atunci când întâlnești o rachetă în cosmos, cum funcționează alimentatoarele cu carburanți și așa mai departe.

În cele din urmă totul a fost gata,

Racheta noastră cu încărcătură construită din viitorii suporți ai dispozitivelor electrostatice, din această cauză vizibil deosebită la înfățișare de rachetoplanele obișnuite, a fost expediată pe Lună, unde trebuia să sosim și noi curând. În interiorul acestei rachete mari de transport se găsea și racheta cea mică, purtătoare a încărcăturii atomice, pe care o construiseră studenții de la institutul din Melbourne. Din pricina primejdiei pe care o reprezenta manipularea încărcăturii atomice aceasta fusese separată în părțile componente și așezată în diferite colțuri ale rachetei de transport.

Până la data fixată pentru a porni în zbor spre Lună mai erau cinci zile. Ne-am dus la Toritown, unde ne-am luat rămas bun de la Gasul și de la toți tovarășii noștri. Elena Nikolaevna hotărâse ca înainte de plecare să facă o vizită fiicei sale — Ania — și m-a invitat s-o însoțesc. Până atunci o cunoscusem pe Ania doar la radiotelefon. Ne chema adesea. De pe ecran mă privea, surâzând sfios, o fețișoară fragedă, drăgălașă. Părul ei bălai ușor ondulat era împletit într-o singură cosiță lungă și groasă. Ochii de un cenușiu închis, uimitor de senini, priveau puțin îngândurați, de sub genele plecate, trădând o fire delicată, visătoare.

Am plecat în zorii zilei următoare.

Soarele răsărise în zare ca o jumătate de disc, imens, roșu, dar razele lui încă slabe nu ne făceau să închidem ochii. Am pornit cu ornitopterele spre nord-est, acolo unde coastele Australiei sunt scăldate de marea caldă a Coralilor. Elena Nikolaevna zbura înainte. Ea avea harta pe care trasasem de cu seară itinerarul zborului nostru, lung de o mie două sute de kilometri. După socotelile noastre trebuia să ajungem la destinație peste patru ore.

Din când în când, pe sub noi, lunecau înapoi tufărișuri scunde și ghimpoase. Hățișul de netrecut, care cândva se întindea în Australia pe suprafețe imense, se trăsese înapoi, cedând locul pășunilor și ogoarelor.

Șesului îi luau locul dealurile. Înainte, la orizont se profilau contururile albăstrii ale Marelui Lanț al Cumpenei Apelor — cel mai întins dintre toate masivele muntoase care formează Cordilierii australieni. Povârnișurile apusene, precum și regiunile de la poalele lor, cândva secetoase, erau fertilizate acum prin ploi artificiale.

Povârnișurile răsăritene ale munților nu aveau nevoie de ploi artificiale. Ele opreau vânturile umede ce suflau dinspre Oceanul Pacific fiind năpădite de o vegetație tropicală luxuriantă.

După alte câteva minute de zbor în fața noastră se ivi albastrul nemărginit al Mării Coralilor.

Elena Nikolaevna își opri ornitopterul, rămânând suspendată în văzduh. Aripile ornitopterului ei descriau în aer două sectoare de cerc ce sclipeau în soare ca argintul.

Ea arătă cu mâna spre răsărit.

— Iată Marele Recif al Barierei, cea mai grandioasă construcție de corali din lume. Se întindea de-a lungul întregului litoral răsăritean al Australiei pe o lungime de peste două mii de kilometri.

Tivit de spuma albă a talazurilor, lanțul de insule, întinzându-se spre dreapta și spre stânga cât cuprindeai cu ochii, se zărea până hăt departe.

— Nu mai avem mult. Acum putem să ne lipsim de hartă. Zburăm de-a lungul țărmului.

Povârnișurile răsăritene, abrupte, care priveau spre mare, erau despărțite de apă printr-o câmpie îngustă ce mergea de-a lungul litoralului, brăzdată de mici pâraie de munte. Pe sub noi plutea pădurea tropicală veșnic verde. Pe alocuri, arborii înalți și viguroși erau deși ca peria. Splendizii, zvelții eucalipți, învăluiți în liane, uriașii ficuși sălbatici cu frunze mari, lucioase, palmierii înalți cu trunchiuri golașe și cu o cunună de frunze tocmai în vârf, hățișul des, greu de străbătut, iarba suculentă de un verde închis, toate acestea formau o junglă de nepătruns. Dar iată că pădurile se retrăgeau spre munte. De-a lungul litoralului se întindeau lanuri de grâu, trestie de zahăr, vii și pășuni pentru oi.

— Iată și gospodăria Aniei — spuse Elena Nikolaevna reducând din viteză și începând să coboare. Uite, colo jos se zăresc, albe, turmele vestitelor oi merinos, iar acolo — ea arătă cu mâna spre poalele celui mai apropiat munte — vezi un orășel? Acolo locuiește Ania.

Aproape de mare, înecat în verdeață, se zărea un pâlc de clădiri albe, mici. Mai departe, la vreo cinci sute de metri de ele erau grajdurile pentru vite.

După câteva minute ne-am apropiat de un grup de vile cu un etaj și cu două, și am coborât în curte pe o mică pistă de beton, unde stăteau înșiruite ornitoptere pe câteva rânduri.

Ania alergă spre noi. Ne aștepta.

Am intrat în locuința ei. Era amenajată întocmai ca și locuința noastră din Toritown, inclusiv teleecranul panoramic și vopseaua răcoritoare de pe tavane.

Seara m-am plimbat prin orășel. Ghidul meu, ce-i drept nu prea bun, a fost Ania.

— Nici nu știu ce să vă arăt, spunea ea. E o fermă zootehnică obișnuită, cum sunt pe Pământ zeci de mii sau poate sute de mii. N-ar fi mai bine să vă arăt oile?

— Nu, mai pe urmă. Acum hai să ne plimbăm prin orășel.

Am străbătut fără grabă strada principală.

Pe drum Ania îmi explica domol:

— Aici e clubul, apoi clădirea administrației stațiunii noastre, după ea magazinul, alături cantina, colo grădinița de copii, spitalul, dincolo terenurile noastre sportive, centrala atomoelectrică, frigoriferele. Nu, chiar că n-am ce vă arăta aici. Mai bine hai să vedeți laboratoarele. Ele se află lângă pășuni.

Ei i se părea că ceea ce-mi arăta nu prezenta nimic deosebit și demn de atenție. Totul era obișnuit ca în orice orășel provincial. Pentru mine însă tocmai acesta era lucrul cel mai semnificativ.

Până atunci, recunosc, mă întrebam dacă nu cumva Ania se plictisea acolo la ferma aceea îndepărtată de marile orașe și tot voiam s-o întreb lucrul acesta. Acum înțelegeam tot „anacronismul” unei asemenea întrebări. Orășelul acela nu mi se părea defel provincial. Datorită dezvoltării transporturilor și a televiziunii distanțele mari nu mai aveau nicio importanță. Orașele, așezările omenești, continentele parcă se apropiaseră între ele. Dacă însă era nevoit sau dorea să plece undeva departe de oraș, orice locuitor avea la dispoziție un mijloc de transport confortabil și rapid.

Mi-am împărtășit gândurile Aniei.

— Vedeți — mi-a răspuns ea — dumneavoastră găsiți semnificativ ceva cu care eu m-am obișnuit încă din primii ani ai vieții. Nouă însă ni se pare că tot ne mai lipsește ceva.

După ce am cunoscut felul cum se muncea în fermă mi-am dat seama că în fond munca la țară se deosebea prea puțin de munca orășenilor.

Pe vremea plugului primitiv, tras de cal, țăranul cu puțină știință de carte, ba chiar cu totul analfabet, făcea față acestei munci. A apărut tractorul, atunci locul țăranului a fost luat de muncitor, care avea o pregătire tehnică specifică. Tractorul a fost înlocuit cu un complex de mașini, dirijate de la distanță, și locul tractoristului a fost luat de inginer.

Se transformase și omul, se transformase și bătrâna noastră planetă. Omului începuse să nu-i mai ajungă Pământul. Nava cosmică l-a ridicat „dincolo de cer”, l-a scos din atmosfera Pământului în misteriosul spațiu cosmic.

Începuse o eră fără precedent în istoria omenirii, era cuceririi de noi spații vitale nu pe calea nimicirii unei părți a omenirii pentru „libertate”, ci pe calea cunoașterii cutezătoare și nelimitate cu ajutorul științei și tehnicii.

— Uite ce ne-a fost dat să vedem! exclamă Gin Fan-și, când a apărut în fața noastră planeta Venus ca un glob imens, acoperind jumătate din cerul negru ca smoala. Da, zborul ăsta nu-i ca acela până în Lună!

Într-adevăr, dacă până în Lună zburasem în total doar două zile și două nopți, distanța până la Venus am străbătut-o în patruzeci de zile.

În timpul zborului n-aveam nimic deosebit de făcut și fiecare se îndeletnicea cu ce voia. Gin Fan-și a meșterit tot drumul la aparatul lui de filmat, confecționându-i un dispozitiv. Victor Platonov a stat cea mai mare parte din timp pe patul lui, scriind ceva într-un caiet cenușiu mare. Trist, tăcut, ședea cu ochii aproape închiși, parcă străduindu-se să nu-și dea în vileag frământările lăuntrice. Și Elena Nikolaevna era tristă.

— Ce ai, Elena Nikolaevna? am întrebat-o.

— M-a apucat și pe mine dorul. Nu mă văzusem cu Jaroslav de câteva luni și părea că mă obișnuisem. Acum după ce am stat cu el o săptămână, mi s-a părut că a trecut timpul atât de repede.

Am profitat de timpul liber ca să studiez bibliografia referitoare la planeta Venus.

Formele de viață cunoscute pe Pământ sunt atât de variate, atât de bine adaptate la cele mai aspre condiții în care s-ar părea că nimic nu poate trăi, încât s-a pus de la sine întrebarea: de ce n-ar exista viața și pe alte planete? Și s-a văzut că întrebarea era justă. Acum pentru astă lume e clar că natura vie reprezintă o verigă inseparabilă în lanțul armonios al unității materiale a universului, iar Pământul nostru, minuscul din punct de vedere astronomic, nu este deloc o excepție miraculoasă în spațiile nemărginite ale cosmosului și chiar printre planetele sistemului solar.

Misterioasa planetă Venus e ascunsă de privirile iscoditoare de o perdea groasă de nori, ca o frumoasă orientală după văl. În decursul veacurilor niciun ochi omenesc n-a văzut ce se petrece pe suprafața ei și întrebarea: „Există viață pe Venus?” a stârnit multe discuții. Unele date științifice susțineau că acolo viața e posibilă, altele dovedeau contrariul.

Venus este cu patruzeci de milioane de kilometri mai aproape de soare decât Pământul, ca atare primește aproape de două ori mai multă căldură și lumină. Razele soarelui evaporează de pe suprafața ei o cantitate enormă de umezeală. Pătura densă de nori ocrotește planeta ca un scut natural, de razele arzătoare ale soarelui. De aceea temperatura pe suprafața planetei este mai scăzută decât s-ar putea aștepta. Ziua temperatura se ridică în zona temperată până la plus 60–70 de grade. Noaptea însă scade până la minus 15 grade.

Asemenea salturi bruște se explică prin faptul că Venus se rotește în jurul axei mult mai încet decât Pământul, fiecare zi și fiecare noapte durând aproape câte șase săptămâni.

E firesc ca într-o zi atât de lungă, care durează peste trei săptămâni, suprafața planetei să se încingă atât de tare, iar în noaptea care-i urmează, tot atât de lungă, să se răcească sensibil. Se poate spune că în decursul unei zile și a unei nopți, pe planeta Venus se perindă toate anotimpurile anului. Noaptea e iarnă friguroasă, cu zăpadă, dimineața e primăvară cu cețuri dense, ziua — vară cu arșiță, zăpușeală, iar seara — toamnă mohorâtă și ploioasă. În afară de aceasta există și succesiunea anotimpurilor anului, condiționată de mișcarea de revoluție a planetei în jurul soarelui. Iată de ce clima pe Venus este specifică și evoluează după o lege complexă. Ziua poate fi și arșiță și răcoare în funcție de poziția planetei față de soare.

Se înțelege de la sine că o asemenea climă nu este favorabilă vieții.

Și atmosfera acestei planete se deosebește foarte mult de aceea a Pământului fiind săracă în oxigen și conținând o cantitate imensă de bioxid de carbon — de cinci sute de ori mai mult decât atmosfera terestră. Din pricina păturii dense de nori oamenii de știință n-au putut multă vreme să constate dacă în atmosfera planetei Venus există ozon. În atmosfera noastră există un strat foarte bogat în molecule de ozon la douăzeci-douăzeci și cinci kilometri înălțime. Ca o cuirasă impenetrabilă, acest strat apără tot ce e viu pe Pământ? Acțiunea distrugătoare a razelor ultraviolete ale soarelui, absorbindu-le aproape în întregime. În cele din urmă, cu ajutorul rachetelor trimise spre Venus, oamenii de știință au descoperit în atmosfera ei un strat de ozon salvator la o înălțime de zece-cincisprezece kilometri.

Prima expediție științifică a adus o veste îmbucurătoare: pe Venus există viață, există o floră și o faună, specifice. Ele nu se aseamănă deloc cu cele de pe Pământ, fapt determinat de condițiile speciale în care se dezvoltă.

Cea mai mare parte a suprafeței planetei e acoperită cu apă. Continentele sunt acolo mult mai mici decât pe Pământ — având mai degrabă aspectul unor insule sau arhipelaguri risipite pe un ocean nemărginit.

Pe uscat, regnul vegetal e sărăcăcios, puțin diferențiat, dar în mediul acvatic a atins o dezvoltare și o varietate extraordinară. M-a frapat ingeniozitatea cu care plantele de acolo s-au adaptat la lipsa de oxigen. Ele s-au deprins să respire bioxid de carbon. Oxigenul obținut prin fotosinteză din bioxidul de carbon, nu-l elimină complet în aer, ca plantele de pe Pământ, ci-l păstrează parțial în interiorul lor. Noaptea, plantele respiră oxigenul pe care au apucat să-l acumuleze la lumina soarelui. Ele au depozit propriu de oxigen. Unele îl adună în pungi speciale așezate la rădăcina frunzei, altele îl ascund în sol, în rădăcini, altele în tulpină, în spațiile largi intercelulare, altele duc o viață parazitară și, prin tentacule, niște ventuze subțiri, se înfig în pungile cu oxigen ale altor plante și trăiesc din rezervele acestora. Atunci când plantele pier, pungile plesnesc și oxigenul se împrăștie în aer. Acest proces de formare a oxigenului pur în atmosfera de pe Venus este continuu. Plantele pot fi asemuite cu o gigantică uzină de transformare a bioxidului de carbon în oxigen.

M-a frapat însă îndeosebi fauna de pe Venus. Cele mai multe animale trăiesc în oceanul cald, pe lângă coastele crestate sau pe bancurile de nisip, în stratul de apă puțin adânc, călduț. Doar puține dintre ele trăiesc pe uscat. Firește că pe oamenii de știință i-a interesat cum pot ele trăi într-un asemenea mediu sărac în oxigen? Plantele sunt ajutate de capacitatea lor de a efectua fotosinteza. Dar animalele ce fac? De unde obțin ele cantitatea de oxigen necesară pentru o funcțiune fiziologică normală?

După îndelungi observații și cercetări oamenii de știință au ajuns la o concluzia uimitoare: animalele de pe Venus, întocmai ca și plantele, sunt apte să efectueze fotosinteza! Pe lângă sistemul de circulație a sângelui, roșu, ele mai au unul subcutanat, pentru sângele verde. Aici, bioxidul de carbon inspirat de animale e transformat în oxigen pur, care ajunge apoi în sistemul sanguin roșu. Animalele de pe Venus respiră foarte des, ca după o fugă istovitoare și lungă.

Pe Pământ nu există nimic asemănător. Poate să se fi petrecut fenomene analoage cândva, demult de tot, în îndepărtatele ere geologice, când și pe Pământ se simțea lipsa oxigenului. Dar atmosfera Pământului s-a îmbogățit destul de repede in oxigen ca urmare a activității fiziologice a plantelor. Pe Venus însă, acest proces este nespus de lent. De aceea, fauna a putut să evolueze acolo spre forme superioare, numai datorită acelei miraculoase capacități de fotosinteză.

Aceasta a făcut ca pe Venus delimitarea dintre organismele vegetale și animale să fie mult mai puțin evidentă, și uneori oamenii de știință, în general, nu puteau să determine ce se afla în fața lor — un animal sau o plantă?

Viața de pe Venus, interesantă și cu totul aparte, era încă foarte puțin cercetată. Studierea ei fusese încetinită de marea depărtare a acestei planete de Pământ; fiecare expediție necesita un efort considerabil și pregătiri îndelungate. Noi am avut pur și simplu noroc că s-a ivit prilejul să zburăm într-acolo.

Sosiseră zilele hotărâtoare ale expediției noastre — curând trebuia să aterizăm pe a doua planetă a sistemului solar. În urma rachetei noastre, de turism, cum îi spuneam, zbura a doua — racheta de transport, teleghidată.

Darâcean ținea tot timpul legătura cu expediția biologică care se găsea încă de câteva luni pe Venus. Această expediție era compusă doar din patru oameni: conducătorul echipei, zoologul Henri Lamel, botanistul Irji Gapek, pilotul Leon Saumian și geologul Stanislav Anifer, care îndeplinea și funcția de pilot secund. În urma unei dispoziții speciale a prezidiului Academiei Mondiale de Științe echipa lui Henri Lamel trebuia să ne ajute la efectuarea experienței cu microsoarele.

Se și simțea forța de atracție a planetei. Ambele rachete zburau în jurul ei, reducând treptat viteza. La ordinul lui Erilik Darâcean ne-am ocupat locurile în fotolii.

— Saumian! Saumian: repeta neîncetat Erilik în microfon. Dați-mi relevmentul dumneavoastră! Dați-mi relevmentul dumneavoastră!

Manevra de coborâre a durat peste trei ore. Era suficient să se greșească poziția cu un singur grad, ca să deviem de la locul ales cu o sută de kilometri. Erilik teleghidă racheta de transport pe o anumită orbită și reduse brusc din înălțime. Apoi conectă motoarele cu reacție din vârful rachetoplanului nostru, pentru a-i reduce și lui viteza, evitând astfel supraîncălzirea. Aripile lui puternice se înfipseră în atmosfera planetei Venus ușurând simțitor aterizarea (mai corect spus, „avenusare”).

Am străpuns curând stratul de nori aflați la mare altitudine. Privind prin luminatoare am zărit oceanul nemărginit care acoperea suprafața planetei, ici-colo, pe luciul apei, se observau niște pete roșcate — erau insulele. Înainte, departe, la linia orizontului se ivi o insulă mai mare. Rachetoplanul zbura jos de tot. Pe insulă se putea desluși o câmpie întinsă, netedă ca o stepă. Pe undeva pe acolo se găseau stațiile de radiolocație ale lui Henri Lamel, spre care ne îndreptam conduși de aparatele de teleghidaj.

O ușoară izbitură, rachetoplanul făcu un bond, încă o izbitură — acum nu mai zburam ci lunecam repede pe suprafața planetei Venus. Manevrând motoarele cu reacție din vârf, Darâcean opri repede rachetoplanul.

— Gata! Bun găsit, Venus!

Am sărit din fotolii, ne-am repezit spre luminatoare și am zărit în fața noastră suprafața roșiatică a planetei. În depărtare se întindea un lanț de munți. Cerul era acoperit de nori. În geamurile exterioare ale luminatoarelor mici stropi de ploaie trasau dâre oblice.

— Afară! Afară!

Să ne echipăm cu costumele ușoare de scafandru, să trecem pe platforma cu uși duble și să sărim de pe ultima treaptă a scării mobile pe solul moale a fost o chestiune de câteva clipe.

N-am putut să mă stăpânesc, am ridicat de jos un bulgăraș de țărână, l-am frecat între palme și am început, să-l cercetez. Era la fel ca și pe planeta noastră de baștină.

— Da, structura universului e pretutindeni la fel, spuse Gin Fan-și, privind peste umărul meu.

— Iarba, priviți ce iarbă! exclamă Elena Nikolaevna. Ea smulse un smoc de iarbă suculentă, portocalie, și stoarse din ea câteva picături de lichid vâscos.

De rachetoplanul nostru se apropiau patru ornitoptere — grupul lui Henri Lamel. Lângă ușa rachetoplanului avu loc o întâlnire furtunoasă, așa cum se petrecea odinioară când după lunga noapte polară tovarășii soseau de pe continent la exploratorii polari.

— O clipă! exclamă Darâcean, smulgându-se din îmbrățișările lui Henri Lamel și recăpătându-și calmul. Încă nu e gata totul! Trebuie să coborâm racheta de transport!

Erilik, Suori, Anifer și Saumian, piloții ambelor expediții, urcară în racheta noastră la tabloul de comandă. Noi ne-am îndreptat spre rachetoplanul lui Henri Lamel, care staționa dincolo de un dâmb pe un teren neted la vreo doi kilometri depărtare.

— Vremea e mereu atât de mohorâtă aici? întrebă Gin Fan-și.

— Nu. Se apropie lunga noapte cu zăpadă. De aceea e vremea mohorâtă, răspunse Lamel. Ziua însă e destulă lumină dar, ce-i drept, nu atât de clară ca pe Pământ. Cerul e înnourat tot timpul.

— Dar fumul acela care se rotește acolo ce e? am întrebat eu arătând spre lanțul de munți.

— E un vulcan în erupție. Aici sunt foarte mulți vulcani. Ei îmbâcsesc aerul cu bioxid de carbon. Dacă n-ar fi vulcanii, pe Venus s-ar putea trăi fără echipament de scafandru.

Spre dreapta, dincolo de un deal, se zărea un lac înconjurat de tufăriș înalt, roșcat. La marginea lacului, din zece în zece minute țâșnea un șuvoi înalt de apă — un geizer.

— În lacul acela am prins niște pești comestibili admirabili, spuse Henri Lamel. Probabil că v-ați săturat de pilulele cosmice? Facem îndată un ospăț strașnic. Aveți noroc: azi gătesc eu.

Pe deasupra noastră trecu în zbor, jos de tot, o pasăre uriașă greoaie, de un verde închis, cu pete roșii, vii, pe pântec, așa cum are tritonul. Avea aripi crestate, pliabile, ca liliacul și ciocul lung ca al pelicanului. După ea trecu alta, apoi încă una. Ca și cum ar fi fost înțelese, zburau în jurul nostru, rotindu-se în cercuri tot mai strânse.

— Reptile zburătoare — spuse încruntat Henri Lamel — scârboase lighioane!

— Și mai ales sunt proaste ca noaptea, adăugă Gapek. Atacă fără deosebire, orice, chiar și reptile mai puternice decât ele. Ptiu, ce vampiri idioți!

El smulse din tocul de la brâu un mic pistol, ultrasonic, îl îndreptă spre reptila cea mai apropiată, trase, și aceasta se prăbuși ca un bolovan. Celelalte două reptile se îndepărtară și luară înălțime.

Viktor Platonov se repezi spre sălbăticiunea doborâtă. Alergarăm și noi după el. Novici, ardeam de nerăbdare să-l cercetăm pe acest prim băștinaș al planetei Venus, pe care-l întâlnisem.

— Atenție! ne preveni Lamel. Are dinți veninoși.

De aproape, reptila era și mai respingătoare. Gâtul subțire, golaș, ciocul enorm plin cu dinți, pielea de un verde închis, fără pene, acoperită cu peri lungi, deși, labele palmate de pradă, cu câte opt degete terminate cu gheare ascuțite, coada lungă ca de șarpe — toate acestea nu se potriveau cu ceea ce știam noi despre păsări. Deosebit de respingătoare erau petele de un roș aprins, risipite pe corp acolo unde nu era păr.

— De ce are pielea verde închis?

— Pielea e transparentă și se vede sistemul de circulație al sângelui verde. Animalele de pe Venus au sub piele o substanță asemănătoare clorofilei. Atunci când animalul inspiră aer prin plămâni, oxigenul ajunge în sistemul de circulație al sângelui roșu, iar bioxidul de carbon în cel cu sânge verde. Sub acțiunea luminii, bioxidul de carbon din sângele verde se descompune în carbon și oxigen. Această cantitate suplimentară de oxigen ajunge apoi în sângele roșu, creând condiții fiziologice normale pentru organismul animalului.

Strâmbându-se de scârbă, Viktor Platonov aruncă reptila cât colo.

Am urcat pe dâmb și dincolo de el am zărit rachetoplanul expediției lui Henri Lamel, o navă mare, argintie. Rachetoplanul staționa pe un teren tot atât de neted ca și al nostru. Alături de el juca în reflexe argintii o imensă cupolă opacă dintr-o peliculă subțire, dar foarte durabilă. Acolo era adăpostul expediției biologilor. Înălțimea cupolei atingea la centru șapte metri. Suprafața totală a terenului acoperit de cupolă era de peste o sută cincizeci de metri pătrați. Aerul de sub cupolă era alimentat fără întrerupere cu oxigen și astfel se crea acolo o atmosferă prielnică omului. În acest cort spațios puteam să ne retragem după lucru, să ne scoatem echipamentul incomod de scafandru și să ne odihnim admirabil.

Cupola era împărțită în câteva încăperi prin pereți făcuți din aceeași peliculă opacă. În aceste încăperi se aflau laboratoarele, depozitele de colecții, dormitoarele, și alte dependințe. Strânsă, întreaga cupolă, a cărei greutate era infimă, încăpea într-o cutie de mici dimensiuni, fiind foarte comodă pentru transportul în rachetoplan. În interiorul cupolei se crea un mic excedent de presiune față de atmosfera de pe Venus, pentru a sta umflată tot timpul ca un balon.

Am intrat sub cupolă și ne-am scos echipamentul de scafandru. Henri Lamel ne conduse la bucătărie. Acolo, alături de plita electrică, acționată cu curent de înaltă frecvență, văzurăm sub o peliculă-răcitor niște pești mari, ciudați.

— Să așteptăm aici puțin, spuse Lamel după ce vorbi la radiotelefon cu Darâcean. Vor ateriza racheta de transport peste vreo treizeci de minute. Până sosesc ei e gata și ciorba de pește. Ajutați-mi să curăț peștele.

— Ia uite ce pește! exclamă Gin Fan-și.

Peștii aveau o formă atât de neobișnuită, încât îți venea greu să crezi că erau niște ființe vii și nu rodul unei fantezii bolnăvicioase. Branhiile atârnau în franjuri sub capetele lor nefiresc de mari. Părea că nu sunt pești, ci doar niște capete înotătoare, de care fuseseră lipite neîndemânatic, doar ca amuzament, aripioarele și coada.

— Ce mâncați din ei, Henri? îl întrebă ironic Elena Nikolaevna pe Lamel. Vă plac atât de mult capetele de pește prăjit?

— Dacă ați fi silită să trăiți într-o apă atât de gazoasă, și dumneavoastră v-ar crește asemenea branhii. Peștii s-au adaptat la mediu, iar branhiile nu pot fi plasate oriunde, ci numai la cap, căci prin ele trebuie pompată apa din care obțin oxigenul aflat aici într-o cantitate atât de mică. De aceea au gura și capul atât de mare, în comparație cu trupul.

— După această prelegere savantă, trupul peștilor parcă a devenit mai mare, Henri! remarcă ironic Viktor Platonov.

— Gapek — i se adresă Henri Lamel, botanistului — scoate dumneata niște cartofi. Ni s-au terminat.

— Ce, aveți și cartofi? am întrebat noi mirați.

— Avem de toate. Chiar și mărar, răspunse Lamel zâmbind. Doriți cartofi noi cu mărar? Gapek se duce îndată să-i dezgroape.

— Mergem cu dumneata! am exclamat noi într-un glas.

— Poftiți, ne invită Gapek, numai stați cât mai aproape de mine. Aici se pot întâmpla multe.

Gapek se îndreptă spre pădurea apropiată, un masiv gălbui-roșcat ce părea că nu e alcătuit din copaci, ci din niște flori uriașe ciudate. Privind curioși în toate părțile, am pătruns în desișul întunecos și cald. Temperatura aerului nu scădea acolo sub patruzeci de grade.

Prin bolta neagră alcătuită de frunze se zăreau ici și colo mici crâmpeie cenușii de cer. Sub copaci era însă loc destul. Lăstăriș nu prea vedeam. Frunzele copacilor creșteau începând de la un metru și jumătate de la sol. Cărnoase, crestate adânc, și atât de mari, încât în ele putea fi înfășurat cu ușurință un cal. Creșteau direct din trunchi și rotunjindu-se, alcătuiau o jumătate de boltă. Mișcate de vântul ușor, frunzele se legănau alene ca niște evantaie. Trunchiurile groase ale copacilor nu erau lemnoase, ci moi, suculente, pline de sevă. Am dat cu pumnul într-un trunchi viguros, pe care abia de l-ar fi cuprins doi oameni și pe el au apărut niște picături de culoare închisă.

Călcam peste un strat de vreascuri, ușoare ca bureții de mare, uscați. Am ajuns într-o poiană largă, acoperită cu un covor compact de iarbă pestriță, suculentă, care pocnea surd sub picioare. În mijlocul poienii se înălța un arbust roșiatic cu frunze mărunte, care creșteau din trunchi perechi-perechi.

— Priviți această plantă, ne spuse Gapek. Noi îi zicem cartof, doar în glumă fiindcă are tuberculi comestibili. Desigur că la gust amintesc prea puțin de cartof. Sunt făinoși și cam sărați. În poienile pădurilor cresc foarte mulți arbuști asemănători.

Scoase de la brâu un hârleț lat și îndepărtându-se la vreo doi metri de arbust, începu să sape pământul. Bulbii apărură curând — trei bucăți. Erau mari și aveau o formă neregulată: unul îndoit ca o seceră, al doilea avea excrescențe în formă de conuri, al treilea era dublu.

— Nu-i nimic, spuse Gapek, toți sunt comestibili. Uite așa trebuie căutați.

Ne-am împrăștiat pe liziera pădurii și am început să scoatem bulbi. Eu am nimerit niște exemplare cu o formă bizară. Strânsesem aproape o jumătate de geantă, când, în casca mea, l-am auzit deodată pe Gin Fan-și strigând speriat:

— Ajutor! Ajutor!

Ne-am repezit cu toții spre el. Nu departe de noi, la marginea pădurii, se încinsese o luptă crâncenă. Ținând hârlețul în mâna stângă Gin Fan-și reteza din răsputeri tentaculele albe ale unei sălbăticiuni, care-l încolăciseră. Mâna dreaptă în care Gin Fan-și ținea pistolul ultrasonic era încleștată de tentacule. Tentaculele zburau de colo-colo șerpuind prin aer și-i strângeau tot trupul în inele compacte. Un inel îl și sugruma. Neputând să punem în funcțiune pistoalele, ne-am scos cuțitele și ne-am repezit în ajutorul lui. Curând după aceea zăceau pe jos vreo douăzeci de brațe respingătoare, zvârcolindu-se în convulsii. Zguduit, Gin Fan-și abia s-a ridicat de jos. Din fericire scăpase doar cu vânătăi.

— Ce vietate e asta? îl întrebă pe Gapek după ce-și veni în fire.

— Nu știu. Eu însumi văd pentru întâia oară un asemenea monstru — răspunse acesta. Vom cerceta îndată.

Ciudata făptură avea rădăcini înfipte în pământ, părând că e o plantă. Deodată, însă, sub ochii noștri, ea începu să-și smulgă rădăcinile din pământ și să se încolăcească într-un ghem strâns. Din capotele retezate ale tentaculelor se scurgea picătură cu picătură un lichid verzui. „Planta” își scoase din pământ ultimele rădăcini și, împingându-se cu ajutorul lor se rostogoli, îndepărtându-se. Am fost nevoiți s-o imobilizăm cu ajutorul pistolului ultrasonic. Gapek o tăie în două. În interiorul trunchiului ei am găsit un stomac, în care se zăreau niște oase albe, mari. Pesemne că încă nu demult „planta” dejunase copios.

În timp ce adunam bulbii dezgropați, Gin Fan-și examina cu atenție resturile viețuitoarei care-l atacase prin surprindere. Apoi a fotografiat-o și s-a apropiat de noi.

Înainte de a face cale întoarsă, Gapek a rupt niște iarbă galben-verzuie.

— Priviți „mărarul” local — spuse el, arătându-ne firicele ascuțite de iarbă — e un bun condiment la cartofi.

Ne-am întors la cupolă. Henri Lamel ne aștepta cu nerăbdare. Într-o oală mare fierbea apa. Când sosiră și piloții noștri, ciorba de pește era gata.

Lamel aruncă în oală puțin praf alb — detector de otravă. Ciorba nu-și schimbă culoarea și Lamel vesti:

— Se poate mânca. Poftiți la masă.

Ori fiindcă mi-era lehamite de pilule cosmice, ori din pricina împrejurării neobișnuite în care ne aflam mi se păru că nu mai mâncasem niciodată o ciorbă de pește atât de gustoasă.

„Vechii locuitori”, cum își ziceau noii noștri prieteni, ne îmbiau care mai de care, ca pe oaspeții cei mai dragi. Îndeosebi se agita și făcea larmă mărunțelul și sprintenul Irji Gapek.

— Mai astâmpără-te odată, zvăpăiatule, îl strunea tăcutul și domolul Anifer.

Chipeșul Saumian, un atlet înalt, cu umeri lați, cu ochi negri, sclipitori, tuna cu basul lui puternic, profund, acoperind toate glasurile. Își făcea griji că nu ne-am săturat, și tot stăruia să ne gătească la repezeală o mâncare gustoasă din conserve.

— În cinci minute e gata. O să vă lingeți pe degete, stăruia el, gesticulând expresiv. Henri, de ce taci? Doar ești șef. Nu ți-ar fi rușine ca oaspeții tăi să se ridice de la masă flămânzi?

— Spune mai bine că pur și simplu abia aștepți să-ți etalezi talentul culinar, răspunse Lamel, zâmbind mucalit cu ochii lui veseli, căprui, și ne explică: Leon este socotit la noi cel mai bun bucătar. Dacă vreți să-l cuceriți, lăudați-i mâncărurile pe care le gătește el și ocărâți-le pe cele făcute de alții.

În ziua următoare am dezbătut planul nostru de acțiune. Propriu zis noțiunea de,zi” pe Venus era relativă, pentru că atunci când ne-am trezit nu se luminase ci, dimpotrivă, era și mai întuneric.

— Trebuie să ne grăbim, spuse Henri Lamel. Peste trei sute șaizeci și opt de ore va fi complet întuneric, va veni noaptea rece și atunci condițiile de lucru se vor îngreuia foarte mult.

Ne-am luat cu toți zborul cu ornitopterele spre racheta noastră de transport. Trebuia s-o demontăm, să scoatem încărcătura și să începem asamblarea dispozitivelor de teleghidare.

Peste trei zile ne-am apucat de această ultimă operație.

Se întuneca tot mai mult. Partea planetei pe care se afla insula noastră se cufunda în umbră. Cârduri de reptile zburătoare treceau la mare înălțime deasupra noastră spre apus, acolo unde lângă linia orizontului lumina prin nori discul tulbure al soarelui ce apunea.

— Au pornit spre căldură, spuse Saumian, privind îngândurat în urma cârdului. Acum și la noi, în Armenia, e cald, primăvară. Poate că piersicii au și înflorit…

— A-a, Leon! Ai uitat convenția? Astăzi ai să gătești tu prânzul, peste rând.

— Dar cu ce-a păcătuit? am întrebat eu mirat.

— O! Asta-i boala cea mai primejdioasă a astronauților! explică Henri Lamel. Diagnosticul: nostalgie, dor de patrie. Nu face nimic, prepararea unui prânz peste rând e cel mai bun leac împotriva acestei boli.

Ploua mărunt, fără încetare, așa cum plouă toamna la noi, pe Pământ. Echipamentele ușoare, impermeabile, se dovedeau de neînlocuit pentru munca în asemenea condiții.

— Ei, Leon, îi spuse Henri Lamel lui Saumian la sfârșitul zilei de muncă, du-te la vânătoare. Trebuie să procuri pentru masă ceva vânat.

— Ia-mă și pe mine, l-am rugat eu pe Saumian.

— Cu plăcere. Haidem la ornitoptere.

Ne-am luat zborul de-a lungul apei. De la țărmul înconjurat cu stânci înalte, abrupte, se îndepărta o limbă îngustă de nisip. Pe ea mișunau reptile-amfibii scormonind cu ciocurile lor lungi nisipul în căutare de hrană.

Le-am arătat lui Saumian.

— Nu sunt comestibile, spuse el dând din mână disprețuitor. Priviți!

Arătă în depărtare un punct în care oglinda liniștită a apei se înspumase, formând o pată albă. Acolo, la mică adâncime, se dădea o bătălie cruntă. Pesemne că niște animale de pradă atacaseră un banc de pești. Pata albă înspumată se apropia repede de fâșia de nisip — peștii căutau să se salveze prin fugă.

— Avem asigurat un prânz excelent! exclamă bucuros Saumian. Să zburăm spre limba de nisip.

Pata înspumată se apropia repede. Pe nisip începură să se arunce unul după altul niște pești lungi, ca niște șerpi. În urma lor ieșeau din apă boturile lacome, căscate, pline de dinți deși, ale unor animale de pradă subacvatice. Curând, limba de nisip era plină de pești-șerpi.

— Mai repede! mă zori Saumian, aterizând pe nisip.

Pe uscat peștii-șerpi erau neputincioși. Încolăcindu-se, zvârcolindu-se fugeau de la o margine la alta a fâșiei de nisip, pentru a scăpa de urmăritori. Îi ajutau doar aripioarele lungi, osificate, așezate chiar lângă cap. Peștii înaintau pe ele, ca pe două picioare, legănându-se pe o parte și pe alta și ajutându-se cu mișcări zvâcnite din coadă.

Am scos pistolul ultrasonic, dar Saumian m-a oprit.

— Pistolul nu-i de niciun folos. Pielea lor reflectă ultrasunetul. Trebuie să-i dăm gata cu pumnalele!

Repezindu-se încolo și încoace, Saumian ucise repede unul după altul câțiva pești. Eu îl ajutam. După ce tot cârdul trecu peste limba de nisip și dispăru în apă, ne rămase aproape o duzină din acești pești de câte o jumătate de metru lungime.

…Asamblarea antenelor pentru dispozitivele de teleghidare era în curs. Unul din ele l-am montat pe o stâncă înaltă de piatră, care domina întreaga insulă pe țărmul oceanului, iar alte două, pe niște insule mici situate aproximativ la o sută kilometri de insula noastră. Foarte multă vreme ne-a luat transportul barelor lungi pe acele insule îndepărtate. Ornitopterele țineau loc de macarale. Zburau deasupra rachetei de transport demontate și prinzând bara cu un cablu, ne ridicam toți deodată. Barele deosebit de grele le ridicam cu ajutorul a șase ornitoptere. Bara ridicată în aer părea o insectă ciudată cu douăsprezece aripi strălucitoare.

Henri Lamel, Leon Saumian și Viktor Platonov erau montorii noștri cei mai buni. Lucrau la o înălțime amețitoare, asamblând piesele aduse. Munca era grea și obositoare, deși cu prilejul proiectării pieselor separate și a instalațiilor de teleghidare, în întregul lor, inginerii se străduiseră să prevadă tot ce era posibil pentru ușurarea montajului.

Munca era îngreunată și de vremea rea. Cădeau neîncetat ploi de toamnă. Se apropia noaptea lungă, iar o dată cu ea și iarna. Frigul se întețea. Peste apa caldă a oceanului începuse să se lase ceața. Solul era desfundat de ploi. Noroiul în care piciorul se înfunda până la gleznă plescăia și clefăia la fiece pas.

Ne întorceam la cupolă istoviți, zvârleam de pe noi scafandrul și ghetele în dulapul-uscător și înghițind în silă câte ceva de ale gurii, cădeam frânți de oboseală și adormeam îndată.

Pe ocean bântuiau furtuni și uraganuri. Odată, o rafală de vânt l-a smuls pe Lamel de pe antena unui dispozitiv de ghidare. A scăpat cu viață numai datorită faptului că era prins de catarg. Căzând, s-a lovit rău de pilonul antenei rănindu-se la mână. Acesta era primul semnal care impunea necesitatea întreruperii temporare a lucrărilor. Suori Darâcean dădu rănitului îngrijirile necesare. Ea era de profesie medic și învățase să piloteze rachetoplanul după ce se căsătorise cu Erilik.

În ziua în care s-a întâmplat accidentul lui Lamel, pe ocean se dezlănțuise o furtună năprasnică. Asemenea furtuni nu văzusem vreodată pe Pământ. Norii plumburii erau brăzdați de imense fulgere colorate. Părea că electricitatea din nori nu-și putea găsi descărcare. Fulgerele erau însoțite de tunete asurzitoare. Valuri gigantice, ca niște monștri dezlănțuiți, zguduiau insula. Ghemotoace de spumă albă, bucăți de alge marine mari, hoituri de pești și de animale marine acopereau tot țărmul. Tot ce era viu se ascunsese de furtună. Plecându-se sub presiunea vântului, plantele se luptau deznădăjduite cu elementele naturii.

Oceanul a spumegat trei zile și trei nopți. Apoi furtuna s-a potolit. Din pricina liniștei neobișnuite la început ne țiuiau urechile.

Am ieșit din nou la muncă.

Piesele rachetei de transport, pe care le acoperisem prevăzători cu o peliculă rezistentă impermeabilă, n-au avut de suferit. Doar ici-colo, bolovanii mari cu care prinsesem de sol pelicula apărătoare, fuseseră urniți din locurile lor. Antenele dispozitivelor de teleghidare montate de noi erau de asemenea întregi, însă de pe unul din ele fuseseră smulse piesele carcasei, slab fixate.

Am pornit cu toții în căutarea lor. Către seară ne-am adunat la rachetoplan fără să fi găsit piesele pierdute.

— Treburile stau prost, spune Elena Nikolaevna, piesele în sine sunt neînsemnate, dar fără ele nu putem continua lucrările de montare.

— N-avem piese de rezervă? întrebă Anifer.

— Nu.

— Atunci va trebui să le facem chiar noi.

— Din ce? Ne trebuie metal.

— O să-l topim. Cu un geolog n-o să ne prăpădim. La vreo optzeci de kilometri spre sud am găsit zăcăminte destul de bogate de magnetită. Ele conțin aproape șaptezeci de procente fier. E bine, ce ziceți?

— Dar cum turnăm fierul?

— N-avem pentru treaba asta nici un fel de utilaj, dar putem să amenajăm ca în antichitate o vatră cu foale. Doar nu ne trebuie cine știe ce cantitate. În câteva zile ne descurcăm noi.

Altă ieșire nu era. Am fost nevoiți să facem, ca acum trei mii de ani, un cuptor primitiv și să extragem minereu de fier și cărbune. Pentru suflat, în loc de foale, am adaptat la vatră un compresor din rachetoplan. Cu o asemenea metodă rudimentară am obținut câteva zeci de kilograme din prețiosul metal.

— Ce contrast! exclamă cu un zâmbet Elena Nikolaevna, privind cum se scurgea în formele de lut șuvoiul de oțel auriu, strălucitor. Vatră primitivă, oamenii pe planeta Venus și microsoarele. Bine ca nu suntem nevoiți să vânăm mamuți cu topoare de piatră!

Piesele cu pricina au ieșit inegale, cu asperități, urâte, totuși foarte bune pentru scopul în care le făcusem. Lucrările de montaj al antenelor pentru dispozitivele de teleghidare și-au reluat din nou cursul normal.

Între timp temperatura scăzuse la plus cinci grade. Razele soarelui, suspendat chiar la orizont, nu prea mai încălzeau insula noastră.

Într-o bună zi, Henri Lamel, privind ceața ce se lăsase pe ocean, plescăi îngrijorat.

— Vreo două zile va trebui să întrerupem lucrul. Mâine sau poimâine va fi întuneric beznă.

Lamel a avut dreptate. Vântul aducea spre noi un val de ceață care se îngroșa cu fiece clipă tot mai mult. Până la urmă a devenit atât de compactă, încât nu ne mai puteam vedea nici măcar mâinile. Nu mai putea fi vorba să ieșim la lucru. În acele zile de inactivitate forțată am ajutat grupul lui Lamel să examineze și să alcătuiască colecții din plantele și animalele mărunte adunate.

Elena Nikolaevna hotărî să ia legătura cu Luna.

— Trebuie să aflăm cum o mai duc cei de acolo.

Auzind de această hotărâre, Viktor Platonov se apucă să se bărbierească.

— Celita probabil că se coafează acum, observă ca în treacăt Lamel.

— Ia te uită la dumnealui! interveni prompt Saumian. Ei bine, am să-l demasc. Ascultați: când am sosit pe Venus, zicea c-o să-și lase barbă, dar îndată ce-a auzit că vin încoace femei, s-a și ras.

A treia zi ceața s-a risipit. Am ieșit din adăpost. Soarele dispăruse după orizont. Venise noaptea de o săptămână și jumătate.

Priveliște mai frumoasă ca atunci nu mi-a fost dat să văd niciodată. Prin spărturile norilor licăreau în toate culorile curcubeului, unde fosforescente feerice. Era o luminiscență a cerului, mai strălucitoare, mai impresionantă decât aurora boreală pe Pământ.

Lamel ne atrage atenția asupra faptului că odată cu apusul soarelui temperatura nu scăzuse brusc: se simțea influența oceanului cald, apropiat.

Plantele reacționau în mod diferit la răcirea treptată a atmosferei. Unele își înfășuraseră frunzele late în jurul tulpinei, luând astfel înfățișarea unor sticle înalte. Altele, care aveau frunze crestate, și le strânseseră ghem părând de departe niște pomi de iarnă împodobiți cu globuri; pe dinafară frunzele erau acoperite cu un strat des de perișori argintii care apărau seva de ger. Frunzele altora se lăsaseră în jos și se înnegriseră. Erau și plante care reacționau la răcire doar prin schimbarea culorii. De altfel toate plantele își schimbaseră culoarea: deveniseră verzui, iar unele chiar albastre.

N-aveam însă timp să admirăm natura. Ne grăbeam să terminăm montarea dispozitivelor de teleghidare până la căderea zăpezii.

— Verificați cu atenție izolația, ne-a amintit de câteva ori Elena Nikolaevna, când am trecut la instalarea cablurilor de înaltă tensiune.

Peste câteva zile au început să se rotească fulgi de zăpadă. Temperatura scăzuse sub zero. Ninsoarea se întețea. Curând, fulgi mari și moi au acoperit Pământul și s-au ridicat tot mai sus, ajungându-ne până la brâu. Plantele scunde fuseseră îngropate sub învelișul gros de zăpadă.

Nămeții ne stinghereau foarte mult în muncă. Din fericire, lucrările se apropiau de sfârșit.

În a douăzecea zi a șederii noastre pe Venus totul era gata pentru lansarea rachetei cu încărcătură atomică specială.

— Peste o jumătate de oră să fiți cu toții la punctul de comandă, ne-a spus Elena Nikolaevna după dejun. Nu cumva să întârziați. Dar avertismentul ei era de prisos. Toți, chiar și biologii, ne-am îndreptat într-acolo fără a mai zăbovi.

— Ești emoționat? m-a întrebat Elena Nikolaevna.

— Parcă dumneata nu ești?

— Și eu sunt. Peste vreo oră toate frământările noastre vor lua sfârșit; atunci vom ști dacă am greșit cu ceva sau nu. Când depui atâtea eforturi într-un anumit scop, nu se poate să nu fi emoționat pentru rezultatul strădaniei tale.

— Ai dreptate. Mi-am dat seama de lucrul acesta. Cred că orice cercetător trece printr-o asemenea stare sufletească. Îmi amintesc că la începutul activității mele științifice mi s-a mai întâmplat așa ceva. Pe atunci scriam o lucrare cu privire la teoria nucleului atomic. Am determinat ecuațiile, am stabilit toate formulele, și le-am prezentat specialiștilor. Ei însă n-au făcut altceva decât să zâmbească în sinea lor: pasămite, teorii sunt multe, dar, în mod inexplicabil, ele nu se potrivesc cu practica. Mă simțeam jignit. Pe atunci eram tânăr, energie aveam berechet, dar răbdare încă nu. Iute din fire, m-am luat la harță cu un profesor de la Academia de Științe. Eu zic una, el alta. I-am spus: „Tot ce determinați dumneavoastră astăzi pe cale experimentală în laborator, se poate obține cu creionul în mână, la masă”. Și-a pironit privirea asupra mea, s-a încruntat și mi-a răspuns calm: „Ei, dacă ești atât de sigur de teoria dumitale încearcă să găsești câteva subordonate cu creionul în vreme ce eu am să le obțin în laborator pe cale experimentală. Schițează pe hârtie ceea ce obții și vino să confruntăm rezultatele”. Mi-a întins patru foi de hârtie milimetrică. „Desenează pe foile astea, au trasată scara — va fi mai ușor de comparat.”

Am luat foile, l-am salutat și am plecat. M-am întors la mine și m-am așezat de îndată la treabă — doream să obțin rezultatul înaintea profesorului. Am verificat din nou toată teoria și am început să calculez. Am împrumutat aritmometrul unui student pe care-l cunoșteam. Pe atunci și alte mașini de calculat erau o raritate. Stau și calculez o zi, două, trei, începuseră să-mi joace cifrele pe dinaintea ochilor. Uneori uitam sensul fizic al fenomenului și, pur și simplu ca un automat, mă tot învârteam până când amețeam în jurul unei scheme elaborate dinainte. Peste o săptămână și jumătate schițasem pe trei foi curbele mele teoretice. Ieșiseră cu totul altfel decât mă așteptasem înainte de calcule. Ei, atunci am început să mă frământ. M-am apucat să calculez ultima curbă, a patra, și în timpul acesta au început să mă obsedeze îndoielile în privința primelor trei. Simțeam că nu mai pot calcula, eram emoționat, începeam să mă încurc în lucruri simple. Când îmi amintesc de sprâncenele încruntate ale profesorului și de privirea lui fixă, mi-e rușine și azi.

Am tăcut. În fața mea se rotea prin întuneric un roi învălmășit de gâze fosforescente. Le-am alungat cu mâna. Mâneca scafandrului a risipit sumedenia de puncte strălucitoare care s-au stins numaidecât.

— Și mai departe? întrebă Elena Nikolaevna.

— Ei, nu m-am mai putut abține. Calculam și iar calculam. Dar, într-o zi l-am sunat la telefon pe profesor. Îl rog: „Măcar spuneți-mi cum arată curbele dumneavoastră experimentale!” El a început să râdă. Zice: „Ei, asta nu! În controversele științifice nu pot avea loc niciun fel de concesiuni. Vino la mine și o să vezi tot. Ia și hârtiuțele pe care ți le-am dat. Am pus jos receptorul. Noaptea am dormit zbuciumat. Prin vis mi se năzăreau niște curbe cu două și trei cocoașe care se târau pe pereți și săreau de pe masă pe scaune, de acolo, la mine în pat, se încolăceau ca șerpii în jurul gâtului meu, să mă gâtuie, și mai multe nu. Dis-de-dimineață eram la profesor. „Ești emoționat?” m-a întrebat. Toată impulsivitatea mea de cocoș pierise ca prin farmec. „Sunt emoționat…” Zice: „Pune în capătul acesta al mesei curbele dumitale teoretice, iar eu am să le pun la celălalt capăt pe cele experimentale. Le luăm pe rând și le confruntăm.” Toți colaboratorii săi au venit să vadă cum se va termina acea dispută neobișnuită.

— Ei, au coincis?

— Au coincis. Toate patru. Au coincis într-o asemenea măsură încât după aceea mi-a verificat personal toate calculele, cifră cu cifră. De atunci am învățat să cred profund în teoria justă.

Punctul nostru de comandă se găsea într-o peșteră din munți la o sută cincizeci kilometri de terenul de start, de pe care trebuia să-și ia zborul racheta. Instalarea încărcăturii atomice în rachetă, verificarea focoaselor, ultimul control al aparatajului nu ne-a luat mai mult de o oră.

Elena Nikolaevna a dat dispoziția de a se lua legătura cu Pământul.

Pământul era atât de departe încât undele radiate de emițătorul nostru au ajuns la el abia peste două minute. A fost o convorbire stranie. Pe Pământ atunci când comunică prin radio oamenii uită ce distanță îi desparte. După întrebare urmează imediat răspunsul. Aici însă noi punem întrebarea și aceasta, purtată pe undele radio, zbura două minute încheiate spre Pământ, străbătând o distanță de patruzeci milioane kilometri. Răspunsul ajungea la noi peste alte două minute. Așa a fost convorbirea noastră — cu pauze de câte patru minute după fiecare întrebare. Părea că omul de pe Pământ, foarte domol înainte de a răspunde, chibzuia și cântărea cu grijă fiecare cuvânt.

— Bine că suntem numai pe Venus, și nu pe Pluton, glumi optimistul Lamel. De acolo întrebările noastre ar ajunge pe Pământ nu în două minute, ci în patru ore. În alte patru ore ar veni răspunsurile — în total am avea deci de așteptat opt ore. În timpul acesta n-ar fi exclus să și uiți ce întrebare ai pus. De exemplu, Viktor al nostru ar întreba-o pe Celita: „Mă iubești?”, și după aceea ar aștepta opt ore tot făcând presupuneri: „Mă iubești, nu mă iubești, mă iubești, nu mă iubești…”

Prin centrul de comunicații cu expedițiile cosmice am luat legătura cu Academia Mondială de Științe, primind de la Djavaru autorizația de a începe experiența. Sute de perechi de ochi urmăreau pe Pământ ecranele televizoarelor.

Stratul dens de nori avea să îngreuneze observațiile asupra microsoarelui. Prevăzând acest lucru, luasem cu noi de pe Pământ un aerostat la care era amenajat un teleemițător special. L-am lansat înainte de începerea experienței. Pe ecranele noastre a apărut imaginea cerului înstelat. Al doilea teleemițător era instalat pe Venus în apropierea rachetei purtătoare.

Experiența a început.

— Conectați dispozitivele electrostatice! a comandat Elena Nikolaevna.

Din fundul peșterii s-a auzit.

— Am înțeles! și peste o clipă: Gata!

— Lansez racheta! Și Elena Nikolaevna a apăsat pe un buton roșu de pe tabloul de comandă.

Pe ecranul televizorului am văzut mica rachetă țâșnind de pe rampă și luând înălțime împreună cu năprasnica ei încărcătură. A dispărut repede în nori. Am schimbat recepția televizoarelor noastre pe canalul emițătorului de pe aerostat. Curând am văzut din nou racheta. Ieșise din nori și continua să se înalțe repede. Jetul de gaze incandescent lăsa o dâră în urmă ce se profila luminoasă pe fondul cerului negru, înstelat. Racheta se apropia de înălțimea stabilită.

Ni se tăiase răsuflarea.

— Unu, doi, trei, patru… număra cu glas tare Elena Nikolaevna.

Deodată, o volbură roșie fâlfâi pe ecran în punctul în care cu o clipă mai înainte fusese racheta. Explozia! Îndată, de jur-împrejur, se răspândi o lumină care ni se păru deosebit de vie după întunericul ce domnise până atunci. Norul uriaș de gaze incandescente nu se împrăștia, aruncând limbi de foc în bezna universului. În nor se zbuciumau niște pete negre, cărora le lua locul îndată o lumină strălucitoare. Norul fierbea și clocotea, ca oțelul topit în cuptoarele Martin.

— Pulsează sau nu? întrebă îngrijorată Elena Nikolaevna.

— Deocamdată nu se observă, răspunse Gin Fan-și.

M-am uitat cu coada ochiului la ecranul pe care se vedea, neclintită, fața lui Djavaru. El încă nu știa că microsoarele exista: undele radio nu ajunseră încă la Pământ cu această veste.

Microsoarele se dilatase la limită și trepida încordat, fără să-și schimbe dimensiunile. Acesta era momentul critic. În interiorul microsoarelui se înfruntau două forțe: una distructivă, cealaltă de frânare și deocamdată niciuna nu putea să domine.

Globul de foc tremura ca scuturat de friguri. Deodată din măruntaiele lui, țâșni o protuberanță, o limbă mare de foc, dispărând îndată în întuneric. Microsoarele zvâcni într-o parte, dar dispozitivele noastre electrostatice îl întoarseră la locul lui. Degajând încă o limbă de foc, globul începu încet să-și reducă dimensiunile.

— Mi se pare că a început să pulseze! exclamă bucuroasă Elena Nikolaevna.

Globul se comprima. Curând el se micșoră cât o minge și deodată începu din nou să crească. Inimile noastre se opriră din nou. Aveam impresia că globul creștea atât de repede, încât probabil că avea să plesnească. Deodată însă începu din nou să se comprime. Frecvența pulsațiilor sporea, așa încât era din ce în ce mai greu să le distingi cu ochiul liber. După o vreme ele se contopiră, așa cum se contopește sclipirea spițelor de la roțile bicicletei, atunci când acestea se învârtesc repede. Acum microsoarele nu mai pâlpâia, luminând egal, uniform, ca globurile lămpilor de pe stradă.

— E stabil! Microsoarele e stabil! Ura! exclamă cea dintâi Elena Nikolaevna.

Am strigat și noi „ura” entuziasmați și am început să ne îmbrățișăm, repetând la nesfârșit: „E stabil! E stabil! Ura!“

Era o victorie, o adevărată, o mare victorie științifică. Nu, pentru nimic în lume n-aș fi renunțat la greaua mea profesie! Ce mare a fost fericirea noastră, când cerul rece și negru al planetei Venus a fost luminat de micul nostru soare artificial! Ne lumina liniștit din slăvi, vibrând abia perceptibil, parcă ar fi tremurat de frig. Nici nu-ți venea să crezi că-l aprinseseră mâini omenești, mâinile noastre! În clipa aceea am simțit o bucurie imensă la gândul că munca noastră era necesară omenirii.

Urmăream cu mare satisfacție pe ecranul televizorului fața lui Djavaru. Ea reflecta, probabil, aceleași simțăminte ca și fețele noastre, numai că după o întârziere de patru minute.

Patru minute! Ce puțin timp dar cât de mult poate să se schimbe în acest timp fața omului, câte nuanțe ale simțămintelor poate oglindi! Pe fața lui Djavaru puteam să determinăm fără greș ce anume vedea el în clipa aceea. Iată, fața lui devenise încordată; acesta era momentul când globul vibra din pricina efortului; iată, ochii i se măriseră, pe fața lui se oglindea descumpănirea, atunci când limba de foc țâșnise din glob. În sfârșit, s-a liniștit, apoi pe ea a apărut un zâmbet și deodată ani auzit exclamația entuziastă:

— Vă felicit, dragii mei! Microsoarele e stabil!

Noi știam lucrul acesta de patru minute, dar felicitarea lui ne-a bucurat mult.

Toți voiam să ieșim din peșteră și să vedem în sfârșit microsoarele cu ochii noștri.

— Aveți răbdare — spuse deodată severă Elena Nikolaevna — experiența încă nu s-a sfârșit. Ce radioactivitate e pe suprafața planetei Venus? îl întrebă ea pe Viktor Platonov, care urmărea dozimetrul.

— Normală — răspunse îndată acesta — puțin, foarte puțin, au crescut radiațiile gama. Putem ieși.

— Să nu ne grăbim, obiectă Elena Nikolaevna. Trebuie să verificăm maniabilitatea microsoarelui cu ajutorul dispozitivelor electrostatice.

Ea făcu câteva manevre ușoare cu o mică manetă, prin intermediul căreia se modifica puternicul câmp electrostatic al dispozitivelor noastre și globul de foc al microsoarelui începu să se deplaseze pe cer. Încă o mișcare cu maneta și microsoarele începu să se apropie de Venus.

— Fluxul radiant crește brusc, comunică îndată Gin Fan-și care urmărea radiația. Acum luminozitatea de pe planeta Venus este de două ori mai mare decât la ecuatorul Pământului, la amiază.

— Bine. Ajunge. Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui. Putem ieși.

Deasupra capetelor noastre, chiar la zenit, lumina prin nori un globuleț alb. Insula pe care ne aflam, încă nu de mult învăluită în întunericul nopții, era acum scăldată într-o lumină orbitoare.

Microsoarele își începuse activitatea. Zăpada depusă pe stânci ca niște căciuli afânate, se topea văzând cu ochii, ca zahărul în paharul cu ceai fierbinte. Iată, apa strânsă în scobitura unui bolovan s-a evaporat în câteva clipe sub razele arzătoare ale noului soare.

Microsoarele tulbura câmpul electromagnetic al planetei Venus. Pe părțile metalice ale costumelor noastre de scafandru începură să joace mici scântei albăstrii — descărcări electrice.

— Parc-ar fi o furtună electromagnetică, spuse Gin Fan-și. Priviți părul Elenei Nikolaevna!

Prin casca transparentă a scafandrului Elenei Nikolaevna se vedea cum părul ei castaniu se înfoia ca o căciulă și se ridica în sus, în direcția microsoarelui. Elena Nikolaevna își trecu instinctiv mâna peste cap, dar, dând de casca scafandrului, izbucni în râs.

— Nu vreau câtuși de puțin să mă transform într-o baterie de înaltă tensiune, iar ca să mă tratez cu electricitate e încă prea devreme pentru mine! Hai să continuăm experiența în peșteră.

Intrând în peșteră puse mâna pe maneta de comandă și începu s-o întoarcă, apropiind microsoarele de Venus. La patruzeci de milioane kilometri, pe îndepărtatul Pământ, oamenii urmăreau cu răsuflarea tăiată globul de foc care se apropia cu viteza unui obuz de suprafața planetei Venus. Când coborî la o anumită înălțime din el țâșni un fulger orbitor. Dispozitivele de teleghidare funcționau ireproșabil. Cu cât cobora, cu atât mai des țâșneau din el fulgere imense și loveau solul trăsnind. Imaginea de pe ecranul nostru era deformată de perturbații. Fulgere albastre săgetau fără încetare.

— Nu ajunge, Elena Nikolaevna? încercă s-o oprească precautul Gin Fan-și.

În Elena Nikolaevna parcă se trezise însă o diavoliță.

Șaizeci, cincizeci, patruzeci și cinci de kilometri rămăseseră până la suprafața planetei Venus, dar Elena Nikolaevna continua să întoarcă maneta. Pe cer, printre nori, se căscase o spărtură uriașă; norii se evaporaseră din pricina căldurii produse de microsoare. Fulgerele albastre se prăvăleau acum într-un șuvoi neîntrerupt. Din pricina perturbațiilor legătura cu Pământul se întrerupse.

— Destul! Ajunge! strigă Gin Fan-și, înșfăcând maneta cu ambele mâini și încercând s-o întoarcă în direcția opusă. Dispozitivele de teleghidare ar putea să nu reziste!

În clipa aceea, din microsoare se desprinse nu un fulger, ci o uriașă jerbă de foc care, căzând pe suprafața planetei Venus, continuă sa ardă și să se învolbureze în spațiu, ca un gigantic arc electric între doi electrozi.

Gin Fan-și trase maneta de comandă spre sine și microsoarele începu încet, încet, parcă fără voie, să se îndepărteze tot mai mult. Când ajunse la trei sute de kilometri, Gin Fan-și dădu drumul manetei și conectă dirijarea automată.

— Elena Nikolaevna, puteați să provocați o catastrofă! spuse el înciudat.

Oricât de mare era stima noastră pentru Elena Nikolaevna, toți eram în clipa aceea de partea lui. Ea a înțeles acest lucru, dar fără să-și piardă cumpătul, a răspuns:

— În schimb, acum știm că microsoarele nu poate fi coborât mai jos de patruzeci de kilometri. Mai devreme ori mai târziu trebuia să facem această experiență. Și o puteam face doar aici…

Legătura cu Pământul a fost restabilită. Djavaru ne-a întrebat agitat care fusese cauza unor perturbări atât de intense. Cei de pe Pământ credeau că la noi se produsese o catastrofa.

— Aveți grijă să transmiteți toate datele pe Pământ, ne-a rugat el.

Conectarea emițătoarelor și verificarea funcționării lor a fost o chestiune de câteva minute.

Microsoarele continua să lumineze liniștit pe cer.

— Și acum ce facem? întrebă oarecum descumpănită Elena Nikolaevna.

— O să răspundem la felicitări, răspunse Lamel zâmbind. Iată, vedeți? arătă el spre beculețul ce clipea pe ecranul televizorului. Iar vă cheamă cineva.

Pe ecran apăru James Count.

— Abia am reușit să iau legătura cu dumneavoastră, spuse el. Probabil că acum vă felicită tot Pământul. Știți unde mă aflu eu în clipa aceasta? În cosmos. Urmărim din rachetoplan rachetele noastre cu botul plat care descriu în vid parabole gigantice și lansează la fâșii late de membrană de oglindă.

— O, asta înseamnă că și dumneata poți fi felicitat!

— Nu, e încă prea de vreme. Pentru succesul dumneavoastră însă ne bucurăm nespus. Știți că noi zărim chiar cu ochiul liber aproape de Venus microsoarele dumneavoastră? Vreți să-l vedeți cum arată?

El îndreptă teleemițătorul spre Venus și pe ecranul televizorului apăru planeta noastră, cât o monedă, și alături de ea un mic punct luminos cât un bold.

— Vai, Doamne Dumnezeule! exclamă în glumă Saumian, apucându-se cu mâinile de cap. Ce departe suntem de Pământ! Unde o fi Erevanul meu? Știu, știu ce-ai să spui acum, om crud și cu inimă de piatră! se întoarse el spre Henri Lamel. Ai să mă pui să gătesc prânzul peste rând! Asta am și vrut pentru că astăzi va fi o masă sărbătorească.

Între timp, Viktor Platonov, profitând de faptul că atenția tuturor era ațintită spre microsoare, vorbea încet cu Celita, care se afla împreună cu grupul lui James Count în rachetoplanul lui. Pentru amândoi succesul experienței noastre era de două ori îmbucurător: le dădea speranța unei revederi apropiate.

Odată cu apariția microsoarelui nostru care lumina o suprafață cu diametrul de câteva mii de kilometri, în jur totul s-a schimbat. Pentru întâia oară de când exista planeta Venus, pe partea ei neluminată de Soare venise primăvara.

Gerurilor cu ninsori îmbelșugate le lua locul o vreme caldă, statornică. Zăpada care căzuse de curând se topea năvalnic, scurgându-se în pâraie repezi către lacuri și râuri. Solul se desfundase într-atât încât abia puteai să umbli; noroiul cleios, clefăitor, se lipea de încălțăminte și îngreuna picioarele, parcă de ele ar fi atârnat greutăți de câte o jumătate de pud. De pe Pământ se ridicau aburi jilavi. Umiditatea aerului ajungea până la nouăzeci de procente. Din munți se rostogoleau șuvoaie de apă, contopindu-se în torente zgomotoase.

Plantele, care se pregătiseră să hiberneze o săptămână și jumătate, fuseseră brusc trezite la viață. Toată natura se înviorase. Eram martorii adaptării vegetației de pe Venus la scurta primăvară. Multe dintre plante se trezeau din hibernare atât de repede, încât se părea că tot ce se petrece în jurul nostru are loc de fapt de cealaltă parte a unei lupe fermecate a timpului. Frunzele, ieri încă niște ghemotoace vârtoase se deschideau repede ca să prindă cu nesaț razele calde. Mugurii se umflau și plesneau în cursul unei singure zile. Peste tot apăreau lăstare tinere, gălbui-roșcate, creșteau văzând cu ochii, cu treizeci de centimetri pe zi, îmbrăcându-se în frunze fragede. Plantele se grăbeau vădit. Nu știau că acum nu le mai amenință sosirea peste noapte a frigului; microsoarele se afla tot timpul la zenit, rotindu-se o dată cu planeta.

Insula noastră devenise o pajiște de o frumusețe feerică. Parcă ne-am fi aflat în împărăția apelor, într-o fantastică grădină a lui Poseidon. Frunzele galbene, de un portocaliu gingaș sau roșietice păreau nestemate de chihlimbar sau de mărgean, iar florile multicolore, ce se legănau pe tulpinele lor

— peștișori tropicali.

După lansarea microsoarelui Elena Nikolaevna a predat comanda lui Henri Lamel. Expediția lui primise o sarcină complexă și grea: trebuia să culeagă informații cu privire la flora și fauna din zona ce-i fusese repartizată pentru cercetări, să studieze măcar în linii generale structura solului, să alcătuiască o hartă a câmpului magnetic, să precizeze formațiile norilor, să măsoare adâncimea celor mai importante bazine de apă. În afară de aceasta, li se ceruse să fotografieze din aer suprafața planetei și să aducă pe Pământ material pentru alcătuirea unei hărți amănunțite. În acest scop luaseră un aparat fotografic automat, un dispozitiv complex, montat pe un ornitopter, care zbura teleghidat în jurul planetei, făcând fotografii.

Acum, expediția noastră trebuia să-i ajute să ducă la bun sfârșit această uriașă muncă științifică.

Ne-am împărțit în trei grupe: botanică, zoologică și geologo-geografică. Munca era interesantă în oricare din aceste grupe, totuși fiecare ar fi dorit să intre în grupa zoologilor, la Henri Lamel. S-a stabilit ca eu să intru în grupa lui, împreună cu Elena Nikolaevna și cu Suori Darâcean.

— Păi sigur, ambele femei au nimerit la Lamel. Mare noroc au franțuzii ăștia, naiba să-i ia! Asta o fi ceva ereditar la ei? glumi Saumian.

Lamel ne explică destul de simplu îndatoririle noastre.

— Luați cu dumneavoastră aparatele și filmați tot ce vi se pare interesant. Nu vă împrăștiați. Mai bine faceți asupra fiecărui animal cât mai multe observații. Nu pregetați să vă notați observațiile. Nu vă bizuiți pe memorie. Nu uitați de primejdiile care vă pândesc. Țineți mereu arma la îndemână. Asta e tot. A, era să uit: hărți nu avem încă, așa că va trebui să vă orientați după microsoare cu ajutorul busolelor și sextantului. El este permanent în aceeași poziție față de Venus și va fi un reper foarte bun. Dacă întâlniți ceva interesant pentru geologi și botaniști, faceți fotografii sau notați coordonatele.

Henri porni la drum cu Suori, iar eu cu Elena Nikolaevna. Lamel ne recomandă să observăm animalele în lacurile calde, formate în preajma gheizerelor.

Am pândit mult timp prin tufișurile de pe maluri. Câte viețuitoare mișunau în apă! Chiar lângă mal, atingând tot timpul fundul mâlos, înotau niște boțuri translucide mici cât pumnul. Erau o sumedenie. Am prins cu pungile câteva și le-am dat drumul într-un borcan. Aminteau de meduzele noastre, dar pe spate aveau o aripioară pentru înot, iar în față, alături de gura abia zărită, trei ochi — doi laterali și unul în creștetul capului. Se vedea nedeslușit hrana din stomacul lor — iarbă, alge, gâze, viermi.

— Ce respingător! spuse Elena Nikolaevna, scuturându-se de scârbă. Ce-o fi și asta? Amfibie? Parcă-i piftie.

— Le ducem lui Henri Lamel, o să se descurce el.

Tot acolo, pe lângă mal, foiau prin apă reptile amfibii pe picioare lungi, cu articulațiile femurotibiale osoase. Scurmau neîncetat mâlul cu ciocurile lor curbate înghițind cu plăcere boțurile gelatinoase.

Pe toată suprafața lacului pluteau niște flori mari, portocalii, cu petale groase. Ele aminteau de nuferii noștri, dar erau mult mai mari — cât un lighean. Am observat că reptilele zburătoare le ocoleau cu grijă, ținându-se la o distanță respectabilă. Iată însă că pe o floare se așeză un gândac mare. Petalele cărnoase ale floarei se închiseră brusc, clămpănind, ca fălcile unei capcane și gândacul căzuse în cursă.

Elena Nikolaevna atinse cu un băț lung un nufăr portocaliu ce plutea în apropierea noastră și acesta își încleștă atât de tare petalele de băț, încât amândoi abia am putut să i-l smulgem. Aceste flori uriașe erau prinse de fund prin intermediul unei tulpini lungi, care avea însușirea de a se răsuci într-un arc strâns, atunci când cineva încerca să tragă floarea din apă.

Am umplut săculețele cu fel de fel de vietăți mici: gâze, răcușori, peștișori pestriți. Foșnind încet pe frunzele uscate, de pe mal se scufundau în apă feluriți șerpi.

Zburam cu Elena Nikolaevna de la un lac la altul, fotografiind tot ce vedeam; pe Pământ fotografiile noastre aveau să constituie un material de mare preț pentru oamenii de știință și de aceea nu ne temeam de repetări.

Studiind viața în bazinele de apă din ungherele mai îndepărtate ale insulelor noastre, destul de întinse, am dat împreună cu Elena Nikolaevna de o poieniță smălțuită de flori albe. Pe fiecare tulpină răsăriseră succesiv vreo zece flori de crin.

— Ai văzut în colecția vreunui botanist ceva asemănător? mă întrebă Elena Nikolaevna.

— Nu, cred că asemenea flori n-am mai văzut. E ceva nou pentru mine.

— Și eu cred la fel. Am să tai îndată câteva fire.

Făcurăm un buchet splendid. Elena Nikolaevna se urcă în ornitopter și trânti după sine capota ermetică a cabinei. Neputându-se stăpâni, ridică pentru o clipă casca transparentă a scafandrului și mirosi buchetul.

— Vai, Alexandr Alexandrovici, ce minunat miros florile! răsună în casca mea glasul ei entuziasmat. Au un parfum nespus de suav, ușor amărui.

Zburasem vreo sută de kilometri, când am observat deodată că ornitopterul Elenei Nikolaevna începuse să descrie prin aer niște mișcări ciudate, parcă ar fi fost pilotat de un copil poznaș. O clipă după aceea în casca mea răsună glasul răgușit al Elenei Nikolaevna:

— Aterizez… Nu mai pot să pilotez… Ajută-mă…

Ornitopterul ei luă brusc panta de aterizare și dacă n-ar fi avut pilot automat, probabil că s-ar fi prăbușit, sfărâmându-se. În sfârșit coborî pieziș, oprindu-se printre pietre. Neliniștit, m-am grăbit să aterizez alături de el și am scos-o repede din cabină pe Elena Nikolaevna. Prin cască i-am zărit fața albă ca varul și m-am zăpăcit. Cum s-o ajut? Am deschis la maximum robinetul buteliei cu oxigen de pe scafandrul Elenei Nikolaevna și am luat legătura cu Suori Darâcean.

— Ajutați-ne! Elenei Nikolaevna îi e rău! Nu poate zbura înapoi!

— Ce-i cu dânsa? întrebă speriată Suori. E rănită?

— Nu, mai degrabă e un leșin… straniu…

— Zbor imediat într-acolo.

Suori sosi peste câteva minute. I-am povestit în grabă totul.

— Flori? A mirosit flori? Unde sunt?

Suori se repezi la ornitopterul Elenei Nikolaevna, scoase din geanta sanitară o mică fiolă-analizator și rupându-i gâtul, o zvârli în interiorul cabinei. Lichidul din fiolă se scurse pe banchetă, colorându-se văzând cu ochii, în albastru intens.

— Fitoncide toxice! exclamă tulburată Suori. Ajutați-mă. S-o urcăm îndată pe Elena Nikolaevna în ornitopterul meu. Aruncați florile din cabina ei!

Lângă cupola-adăpost se îngrămădise toată mica noastră colonie. Elena Nikolaevna a fost dusă înăuntru și am ieșit cu toții, lăsând-o singură cu Suori.

— Ce s-a întâmplat? mă întrebară tovarășii, înconjurându-mă alarmați.

— Fitoncide toxice, am răspuns scurt.

Știam cu toții ce înseamnă aceasta. Însușirea de a degaja fitoncide — niște substanțe deosebit de volatile — o au nu numai plantele de pe Venus, dar și multe plante de pe Pământ. Unele din ele cum sunt, de pildă, ceapa, usturoiul, hreanul, precum și arbori ca stejarul și pinul, sunt folositoare omului, deoarece emanațiile lor omoară diferiți microbi. Unele plante însă emană substanțe volatile dăunătoare care produc arsuri pe corpul omului. Pe Venus se găseau plante care emanau fitoncide mortale pentru om.

Peste o jumătate de oră Suori ieși din încăperea Elenei Nikolaevna.

— Ei, cum e? am asaltat-o cu toții.

— Prost, răspunse ea. Temperatura a urcat aproape la patruzeci de grade. Pe corp și pe față a apărut urme de arsuri puternice. Starea ei este foarte gravă. Am folosit soluția cea mai puternică de imarin care se găsește în farmacia noastră. De pe Pământ au confirmat justețea tratamentului.

Din ziua aceea, Suori n-a mai plecat de lângă Elena Nikolaevna. Ceilalți își continuau lucrul.

Geologii aveau mai puțin noroc decât biologii și botaniștii. Ei n-au găsit multă vreme ceva interesant.

— E pur și simplu revoltător, exclama de fiecare dată Saumian, întorcându-se la rachetoplan după ziua de muncă. Efectuăm explorări de atâta vreme și până acum n-am făcut nicio descoperire de valoare. Și el își golea rucsacul cu năduf.

În răstimp de câteva zile grupul geologic cărase o grămadă respectabilă de pietre și minerale. Odată, în timp ce-și descărcau rucsacul, mi-au atras atenția două pietre mari, cu sclipiri gălbui. Am ridicat una din pietre și am întors-o în mână pe toate fețele — piatra era grea.

— Ce-i asta?

— Ei, un fleac! răspunse înciudat Saumian. Aur nativ. L-am găsit pe malul unui pârâu. Ei, dacă aș găsi zăcăminte de titan sau de germaniu! oftă el și se întoarse spre Lamel. A, să nu uit, azi am dat pe o insulă de un întreg cimitir de animale. Ce de oase! Nici nu le poți număra! Pentru dumneata e pur și simplu o comoară.

Henri Lamel își însemnă coordonatele și a doua zi întreaga grupă am zburat în căutarea cimitirului. Peste o oră ne aflam deasupra punctului indicat.

— Ne-am orientat corect, spuse Henri Lamel, verificând coordonatele. Pe semne că defileul e pe aici pe aproape.

De la înălțimea de câteva sute de metri la care ne aflam împrejurimile puteau fi văzute bine.

— Nu înțeleg! se miră Lamel. Unde a văzut el aici un defileu? De jur împrejur e șes.

După îndelungi căutări fără rezultat ne-am întors la cupolă obosiți și enervați. Pierdusem ziua fără rost. Chiar și Lamel, de obicei atât de echilibrat, și-a ieșit din fire.

— Ce-i cu tine, cum poți determina atât de greșit coordonatele? se năpusti el asupra lui Saumian.

— Ei, asta-i, dacă n-aș fi în stare să fac un lucru atât de simplu, cum a fost posibil să mi se încredințeze pilotarea rachetoplanului? Poate că voi ați calculat greșit poziția!

După multe discuții s-a hotărât până la urmă ca a doua zi Saumian să zboare împreună cu noi în căutarea cimitirului.

Saumian zbura fără șovăială drept înainte, verificând din când în când poziția după microsoare. Când am ajuns în locul ale cărui coordonate ni le indicase cu două zile mai înainte, ne-am mirat nu mai puțin decât el: sub noi era marea.

— Nu înțeleg ce se petrece! exclamă Saumian. Totuși, lacul de mercur trebuie să-l găsesc!

— Ce lac de mercur?

— Descoperirea noastră cea mai interesantă. V-am vorbit doar despre el. Cimitirul animalelor este în preajma lui.

Se ridică cu ornitopterul la mare înălțime și peste câteva clipe ne transmise comanda să-l urmăm.

Curând am ajuns deasupra unei insulițe și lângă ea am zărit un lac îngust lucind ca argintul mat. Coordonatele acestui punct se deosebeau cu câteva grade de cele indicate în ajun ca și de cele pe care ni le dăduse cu două zile mai înainte.

— E de necrezut, șopti Saumian. Niciodată n-am făcut asemenea erori.

— Bine, întâia greșeală se iartă, îl consolă Lamel. Unde-i cimitirul?

În apropierea lacului curgea un pârâu. Saumian zbură de-a lungul lui și în locul unde pârâul ieșea din defileu la șes, se opri. Pe ambele maluri ale pârâului se zăreau mormane de schelete și de oase răzlețe.

Interesant, de ce o fi tocmai aici acest cimitir și nu în altă parte?

Leon Saumian luă în eprubeta-analizator apă din pârâu. Stratul alb din analizator se coloră în roșu viu.

— Judecând după toate acestea apa din pârâu este toxică, are o combinație cu mercur. Animalele au băut apă din pârâu și au murit otrăvite.

— Ei, să trecem la treabă, propuse Lamel. Aici putem găsi multe lucruri interesante.

L-am ajutat pe Lamel până seara să fotografieze scheletele și oasele. Întorcându-ne la adăpost, am găsit adunat tot grupul de botaniști.

— Închipuiți-vă — ne spuse Gapek — astăzi nici noi n-am mai găsit o pădure mare de ferigi, deși chiar ieri i-am determinat cu precizie coordonatele.

— Aici se petrece ceva! exclamă Saumian. Cum de am uitat toți deodată să folosim sextantul și busola?

— Într-adevăr, ciudat, încuviință Gin Fan-și dând din cap. Hai să ne lămurim. Noi determinăm toate coordonatele după microsoarele nostru, presupunând că poziția lui e constantă față de suprafața planetei Venus…

— Iar poziția lui se schimbă, exclamă Gapek. Acum totul e limpede! Noi determinăm azi coordonatele, iar mâine microsoarele are altă poziție și în loc să ajungem la vechiul punct, nimerim în alții parte. Asta-i cauza!

— Ciudat. Doar dispozitivele noastre de teleghidare trebuie să mențină microsoarele automat într-o anume poziție strict determinată.

— Pesemne că ele nu fac lucrul acesta!

— Îți dai seama ce spui? întrebă Gin Fan-și aspru și îngrijorat. Dacă dispozitivele noastre de teleghidare nu-l mai mențin în poziția stabilită, mâine, microsoarele ar putea ori să se deplaseze în înaltul cerului, ori… ori să se apropie atât de mult de Venus, încât să ne facă scrum…

Uitând de oboseală, ne-am apucat să determinăm cu atenție coordonatele stațiunii noastre. Între vechile măsurători și rezultatul noului calcul au ieșit mari diferențe. Da, microsoarele se deplasa pe cer.

— Cu toții la dispozitive! ordonă scurt Gin Fan-și.

Examinarea minuțioasă a acestora n-a dus la nicio concluzie. Erau în stare perfectă. Doar la tabloul de comandă una din manete era ușor deplasată spre stânga.

— Nu cumva din cauza asta se mișcă microsoarele pe cer? întrebă Leon Saumian, punând maneta în poziția inițială.

— Dar cine să fi mișcat-o din loc? întrebă Gin Fan-și mirat.

Parcă drept răspuns la cuvintele lui, într-un colț îndepărtat al peșterii se foi o reptilă și, fâlfâindu-și aripile membranoase, zbură glonț, afară. Totul era limpede. Blestemata reptilă atinsese maneta cu aripa.

Elenei Nikolaevna nu i-am spus nimic, nedorind s-o neliniștim. Ea se restabilea treptat, paloarea cadaverică de pe față îi dispăruse. Suori îi îngăduise să se dea jos din pat, dar n-o lăsa deocamdată să lucreze. Într-o dimineață, când, după un somn bun de opt ore ne pregăteam să pornim în explorare, Anifer arătă deodată spre răsărit și strigă:

— Priviți! Răsare soarele adevărat!

Jos, la orizont, se străvedea printre nori marginea imensului disc roșu al soarelui de primăvară.

— Cât ne bucuram de apariția lui, când nu exista microsoarele vostru! spuse Henri Lamel. Știam că vine dimineața, primăvara, că vom putea din nou să ne continuăm munca. Până la sosirea voastră munca în timpul nopții mergea încet.

— Și totuși parcă nu-i soarele nostru de pe Pământ. E altul… rosti îngândurat Viktor. În glasul lui suna un dor ascuns.

Tot mai des, când unul, când altul aduceam vorba despre Pământ. Ni se urâse acolo, pe planeta aceea străină. Viktor tânjea îndeosebi. Era vădit că fiecare zi ce-l despărțea de Celita era pentru el tot mai apăsătoare.

O dată cu apariția soarelui adevărat, microsoarele nostru artificial începuse din nou să se deplaseze pe cer și acum fenomenul acesta putea fi observat cu ochiul liber. Uneori, nici una, nici două, zvâcnea brusc într-o parte, apoi se întorcea repede în vechiul punct. Toți făceau diferite presupuneri cu privire la cauzele acestei mișcări neobișnuite, dar, în general, toate supozițiile duceau la concluzia că o dată cu apariția soarelui adevărat, în câmpul magnetic al planetei Venus se iveau furtuni magnetice, perturbând poziția microsoarelui. Această ipoteză căzu îndată ce au fost puse în funcțiune aparatele sensibile; furtuni magnetice nu erau detectate, dar microsoarele continua să se deplaseze pe cer, întorcându-se de fiecare dată în poziția neutră. Grupul nostru se văzu nevoit să se ocupe în chip serios de el, lăsându-i pe membrii expediției lui Henri Lamel să-și vadă singuri de explorările lor.

A doua cercetare a peșterei noastre nu a dus la niciun rezultat. În interiorul peșterei n-a mai fost descoperită nicio vietate. Toate aparatele funcționau ireproșabil. Făceam fel și fel de presupuneri, și nu știam ce măsuri să luăm.

Și cei de pe Pământ erau neliniștiți de mișcările ciudate ale microsoarelui. Prin eter ajungeau la noi întrebări și sfaturi, dar situația nu se schimba de loc. Am hotărât să stăm cu schimbul zi și noapte de gardă la punctul nostru de comandă din peșteră. De fiecare dată când microsoarele se deplasa, cel care era de serviciu îl aducea la loc printr-o mișcare a manetei.

Câteva zile după aceea am ajuns la concluzia că salturile neașteptate ale microsoarelui erau probabil provocate de imperfecțiunea tehnică a dispozitivelor electrostatice de dirijare.

Acum sarcina noastră consta în a elucida ce dispozitiv anume funcționa defectuos. Această sarcină în sine părea foarte ușoară; era suficient să deconectezi pentru câtva timp dispozitivele și să le verifici blocurile. Această operație era însă destul de primejdioasă. Nimeni nu putea spune cu precizie ce influență va avea ea asupra poziției microsoarelui, dacă nu va provoca o catastrofă. Pe de altă parte, continuarea experienței noastre devenea tot atât de primejdioasă, de vreme ce dispozitivele de teleghidare erau nesigure, însemna că, la un moment dat, microsoarele putea să ne scape de sub comandă.

Între timp acesta era din ce în ce mai agitat atârnând deasupra capetelor noastre ca sabia lui Damocles.

Am fost nevoiți să ne sfătuim urgent cu Elena Nikolaevna.

— Trebuia să-mi spuneți mai de mult, ne-a reproșat ea. Să mergem. Trebuie să-l văd eu însămi.

Am zburat la punctul de comandă. Microsoarele continua să facă salturi pe cer. Elena Nikolaevna își dădu seama pe loc de toată gravitatea.

— Părerea mea e că trebuie sa întrerupem experiența, spuse ea.

Nimeni nu încercă să obiecteze ceva. Toți înțelegeam că dezastrul care ne pândea era îngrozitor, nu numai în ceea ce ne privea, dar ar fi tras cu buretele și peste experiența noastră, deoarece cauza deplasării ciudate a microsoarelui ar fi rămas nelămurită, înmormântată sub năprasnica lui explozie. Toate privirile se îndreptaseră către cer, parcă ne luam rămas bun de la opera inimilor noastre.

— Chemați Pământul, am spus eu.

Era însă prea târziu. Chiar în clipa aceea microsoarele zvâcni brusc dintr-o parte într-alta, ca și cum ar fi rupt niște lanțuri invizibile, și se prăvăli în jos, apropiindu-se de noi vertiginos. Știam ce însemna acest lucru. Îndată ce avea să ajungă la patruzeci de kilometri, va izbucni o jerbă de foc, care va mătura totul în calea ei. Elena Nikolaevna înșfăcă maneta de comandă și o trase până la refuz către ea. Maneta nu funcționa.

Am încremenit cu toții. Însăși moartea zbura spre noi cu viteza unui proiectil cu reacție. Inima ne bătea nebunește în piept, urmărind necruțătoare, scurtele clipe care ne mai rămâneau de trăit.

— Scântei! Sar scântei la preamplificator! Undeva s-a ars izolația! strigă deznădăjduit Vilelor Platonov și se repezi valvârtej la ornitopterul cel mai apropiat, sări în el și într-o clipă decolă, ajungând sus la etajul întâi al turlei dispozitivului de ghidare. Deznădejdea, conștiința primejdiei de moarte care ne amenința făceau ca mișcările lui să fie foarte precise. Sărind din ornitopter fără să stea pe gânduri se repezi în cabina preamplificatorului. Dându-mi seama prin ce pericol trece îl urmăream cu răsuflarea tăiată, uitând că și pe noi ne pândea moartea.

— Întârzie prea mult! strigă deodată Gin Fan-și, repezindu-se la alt ornitopter.

Nimeni nu-l opri. Deodată, din cabina preamplificatorului izbucni o scânteie albastră, lungă, se stinse instantaneu și în aceeași clipă microsoarele încremeni sus, pe cer. Viktor refăcuse izolația suprimând scurtul circuit din schema electrică.

Elena Nikolaevna alergă în peșteră și trase maneta de teleghidare. Microsoarele începu să urce vertiginos.

Ne priveam în tăcere, încă nevenindu-ne în fire după spaima prin care trecusem. Sudoarea curgea șiroaie pe fețele noastre, mâinile ne tremurau.

— Dacă n-ar fi fost Viktor… rosti în cele din urmă Elena Nikolaevna. Viktor! Îl strigă ea. Viktor!

În căștile noastre nu se auzi niciun răspuns.

— Ce-i cu el? Viktor, mă auzi?

Niciun răspuns.

— Gin, îi strigă ea lui Gin Fan-și, care ajunsese cu ornitopterul la dispozitivul de teleghidare, vezi ce-i cu el.

Gin Fan-și se uită în cabina preamplificatorului,

— Aici nu-i, Elena Nikolaevna! răsună în căști glasul lui. Cabina e goală.

— Cum așa? Uită-te bine. Poate că e rănit sau amețit!

Câteva clipe Gin Fan-și nu răspunse nimic. Apoi, în căștile noastre se auzi respirația lui precipitată, o exclamație nedeslușită, urmată îndată de un țăcănit caracteristic:

— Și-a deconectat radiotelefonul!

Presimțind o nenorocire ne-am urcat și noi în turlă.

În cabina preamplificatorului l-am găsit pe Gin Fan-și stând în genunchi lângă perete. Chinezul plângea.

Jos am zărit o grămăjoară de cenușă, resturi de îmbrăcăminte, nearse și un ciob dintr-o cască transparentă, tot ce mai rămăsese din Viktor. În clipa când repara avaria îl carbonizase năprasnica descărcare electrică.

Nimeni nu scotea o vorbă. Totul se petrecuse atât de repede, încât părea un coșmar. Viktor stătuse lângă noi doar cu câteva clipe mai înainte și iată acum această înfiorătoare grămăjoară de cenușă. Nu ne puteam veni în fire. Inimile ne erau zdrobite de o durere nemărginită, întețită de simțământul vinei noastre comune; experiența cu microsoarele devenise demult prea primejdioasă și ea ar fi trebuit întreruptă la vreme. Și noi tot o tărăgănasem.

Venindu-și puțin în fire după nenorocirea care ne lovise. Elena Nikolaevna spuse cu voce surdă:

— Să mergem. Microsoarele este încă deasupra noastră.

Am urmat-o în peșteră, tăcuți, cu inima grea.

— Nu mai prevenim Pământul. Pregătiți-vă. Lansăm îndată microsoarele dincolo de orbita planetei Venus.

Elena Nikolaevna scoase limitatorul de pe maneta de comandă și o trase brusc înainte până la refuz. Părea că dispozitivele de teleghidare vibrară de încordare, funcționând cu capacitatea maximă. Microsoarele se îndepărtă repede și pieri din vedere.

— Gata, spuse Elena Nikolaevna cu aceeași voce surdă, deconectând dispozitivele electrostatice. Experiența noastră s-a terminat.

Descărcând numaidecât puternica baterie de condensatoare, am scos capotele de protecție de pe dispozitivul de ghidare.

Mare ne-a fost ciuda când am constatat cauza funcționării defectuoase a acestor dispozitive. Cablurile masive care se ridicau până în vârful turlelor erau acoperite cu un strat special izolator, de calitate superioară, apt să suporte o tensiune foarte mare. Această izolație putea să reziste de asemeni la o căldură de cinci sute de grade, și la un ger de două sute de grade. Pe Pământ fusese supusă la probe în ceea ce privea rezistența chimică, și la frecare, dând rezultate admirabile. Constructorii ținuseră seamă de tot. Dar iată că acolo, pe Venus (cine ar fi putut să prevadă lucrul acesta?), acolo ea devenise hrana unor gândaci argintii. Micile lor maxilare lacome au ros izolația în toată grosimea ei, până la metal. Unii gândaci treceau de pe cablurile dezgolite pe cele vecine, formând o mică punte vie. Atunci se producea un scurtcircuit și în aceeași clipă microsoarele se deplasa pe bolta cerească.

— Uite, blestemații, au ajuns la cablurile principale, spuse Gin Fan-și. Asta a provocat nenorocirea…

Niște gândăcei… De câte ori sunt mai înfiorători decât animalele de pradă cele mai primejdioase! Nu degeaba locuitorii Africei îl numeau rege al junglei nu pe leu, bivol sau elefant, ci pe furnica rătăcitoare — ziaf. Noi ne păzeam de dihănii uriașe, iar lovitura ne fusese dată de niște gândăcei mici cât un bold.

Ceremonia funebră în memoria lui Viktor avu loc în aceeași zi. Gin Fan-și ciopli din piatră moale o urnă mare, pe care gravă data nașterii și morții defunctului, puse în ea rămășițele pământești ale acestuia și o așeză pe o lespede de piatră netedă, în apropierea peșterii.

Stăteam în jurul urnei într-o tăcere apăsătoare. Elena Nikolaevna făcu un pas înainte și rosti cu glas sugrumat:

— Adio, scump tovarăș! Pământul va afla despre fapta ta eroică…

Glasul îi șovăi și ea izbucni în plâns. Nimeni n-a mai scos un cuvânt. Și apoi, ce cuvinte ar fi putut exprima toată profunzimea durerii care ne umplea inimile!

Așa s-a încheiat experiența noastră: am reușit să demonstrăm posibilitatea stabilității microsoarelui, dar cu un preț foarte scump, cu prețul vieții unuia dintre tovarășii noștri.

— Cum o să-i dau de veste Celitei? murmură Elena Nikolaevna.

Pe toți ne chinuia acest gând…

Da, am avut parte să trăiesc până în comunism. Am văzut că viața a devenit alta, mai luminoasă, mai plină de bucurii, mai bogată. Pământul nostru se dezbărase de toate relele: război, nedreptate, inegalitate, mizerie, de toate acele tare rușinoase, pe care le poți explica, dar nu și tolera. Strănepoții noștri trăiau intens. Zilele lor erau pline de muncă, ei mergeau mai departe pe calea măreață a cunoașterii și a luptei pentru o viață mai bună, începută de strămoșii lor. O cale zbuciumată, pe care aveau de întâmpinat greutăți inevitabile și uneori chiar primejdii. De-ar fi viața oamenilor cât mai plină de bucurii! Fericit cel ce muncește și-și iubește munca, fericit cel ce are în față un țel măreț și luptă pentru înfăptuirea lui, fericit cel însetat de fapte eroice și care le săvârșește, fericit cel ce merge înainte.

Pământul își chema fiii. Racheta noastră recepționa deja de două zile semnale convenționale, prin care eram înștiințați că peste o săptămână va sosi momentul cel mai favorabil pentru a zbura înapoi spre Pământ. Henri Lamel îi însărcină pe Anifer și pe Saumian să zboare peste regiunea explorată și să amplaseze în diferite puncte aparate automate cu baterii atomice, care trebuiau să transmită pe pământ de-a lungul a zeci de ani felurite date de pe Venus.

Până la plecare mai rămăseseră patru zile. Anifer și Saumian dădură întâmplător peste adăpostul unor animale gigantice — cele mai mari pe care le întâlnisem pe Venus.

Trăiau în apele calde care scăldau o insulă mare, apropiată, situată spre sud. Prin înfățișarea lor, aminteau oarecum de diplodocul uriaș ale cărui rămășițe fuseseră descoperite pe Pământ de arheologi. Așa le-a și rămas numele — diplodoci. Pe Pământ ne-am obișnuit să fim impresionați de mărimea elefanților, dar pe lângă diplodoci aceștia ar părea pitici. Diplodocii de pe Venus erau niște ierbivore inofensive care stăteau mai tot timpul în apă. Se mișcau încet de-a lungul țărmului, rupând cu poftă frunzele suculente ale plantelor și devorând cantități imense de alge marine. Ieșeau pe uscat doar când depuneau în nisipul fierbinte ouăle lor pestrițe, mari cât un bolovan.

Lamel le dădu voie lui Saumian și lui Anifer să rămână în observație lângă adăpostul diplodocilor, iar noi, ceilalți, am început să facem pregătirile de plecare.

Nu era o treabă ușoară. În rachetă nu aveam prea mult loc. Trebuia să așezăm cât mai economic materialele adunate, colecțiile, mostrele, să aruncăm dublurile. În afară de asta trebuia să luăm o rezervă suficientă de apă, purificând-o în prealabil de bioxidul de carbon și de celelalte elemente toxice — aveam de zburat nu o zi sau două, ci mai bine de o lună.

În primul rând ne-am ocupat de racheta biologilor, rânduind lucrurile în cabină. Lamel descoperi pe neașteptate sub patul lui Gapek un sac din peliculă transparentă, umflat ca un balon. În sac se găseau două cuști, și în fiecare din ele câte un pui de reptilă zburătoare. El îl chemă pe Gapek și-i arătă în tăcere cuștile. Acesta zâmbi, fără a încerca să se dezvinovățească.

— Henri, îi spuse el confidențial, hai să-i ducem pe Pământ. Nimeni n-a adus încă așa ceva până acum. Nu ocupă loc mult. La urma urmei sunt gata să-i țin pe patul meu.

— Nostim mai ești! Păi despre asta e vorba? Ce o să respire ei în rachetoplan? Aerul din cabină are compoziția de pe Pământ. Surplusul de oxigen le va arde plămânii.

— M-am gândit la acest lucru și am umflat sacul cu bioxid de carbon.

— Și crezi că are să le ajungă multă vreme? O zi, două, și după aceea trebuie să-l schimbi. O să ai numai bătaie de cap cu ei!

— Atunci ce-i de făcut, Henri? se plânse Gapek. Ce ar fi ca noi să stăm în scafandru, iar rachetoplanul să-l umplem cu aer de aici?

Propunea lucrul acesta atât de simplu de parcă ar fi fost vorba să îmbrace un simplu costum de plimbare.

Henri se aprinse.

— Ai înnebunit! Să porți pe tine scafandrul mai mult de o lună?

— Ei, și!? obiectă cu însuflețire Gapek. De dragul științei faci și sacrificiul acesta.

— Nu, nu se poate!

— Dar dacă-i așezăm în cabina etanșă numărul trei? O umplem cu bioxid de carbon, scoatem de acolo lucrurile de prisos și gata. Am lua cu noi câteva baloane de rezervă cu aer de pe Venus.

— Pentru asta ar trebui să ne restrângem foarte mult.

— Ei și?

Gapek îl privea pe Lamel atât de rugător încât acesta începu să șovăie. Rachetoplanul era împărțit în interior prin intermediul unor pereți etanși în cabine separate pentru eventualitatea ciocnirii cu meteoriți. Două din cabine erau pline cu diferite încărcături auxiliare. Dacă acestea ar fi fost mutate în cabina „de locuit” aici s-ar fi făcut strâmtoare și înghesuială, dar în cabina golită ar fi rămas într-adevăr loc pentru animale.

— Dar Leon și Stanislav? Dacă n-au să fie de acord? întrebă Henri, concesiv.

— Ei să nu fie de acord? Ce, nu-i cunoști?

— Bine, ia-ți reptilele. Numai ascunde-le undeva, dacă le văd Leon și Stanislav au să găsească și ei ce să ducă pe Pământ.

O idee interesantă găsește repede adepți. A doua zi însuși Lamel a plecat în zbor cu ornitopterul spre lacul cel mai apropiat de unde s-a întors curând cu un borcan mare în mâini. În el se încolăcea o jivină respingătoare, semănând cu un șarpe — un mezozaur. Fără a da atenție zâmbetului nostru ironic, puse borcanul într-un colț ferit al portbagajului rachetei și-l ascunse acolo cu alte lucruri.

Nici noi nu rămăsesem mai prejos. Erilik a adus trei gândaci viu colorați, mari cât o farfurie. Nici eu nu m-am putut stăpâni, adăugând la colecția vie câteva moluște cu cochilii frumoase. Popularea rachetelor cu viețuitoare de pe Venus se făcea într-un ritm viu.

— Nu, așa nu mai merge, protestă în cele din urmă Lamel. În felul acesta curând n-o să mai avem unde să ne mișcăm.

— Haideți să umplem cabinele de bagaje cu aer de aici, propuse Erilik.

— S-ar putea, l-am susținut șovăielnic.

— Dar dumneata, Suori? N-ai nimic împotrivă? întrebă Gin Fan-și.

— De ce? Sunt de acord.

— Dar dumneata, Elena Nikolaevna?

— Mi-e egal.

Așa s-a deschis „Filiala grădinii zoologice”, cum am botezat în glumă racheta noastră. Vânătoarea de animale a reînceput.

Numai Elena Nikolaevna nu lua parte la grijile noastre însuflețite. Zguduită de moartea lui Viktor ea căzuse din nou bolnavă.

Mai rămăseseră două zile până la data fixată pentru plecarea noastră spre Pământ. Anifer și Saumian încă nu se întorseseră de la diplodoci. Lamel luă legătura cu ei prin radio și-i somă să se întoarcă.

l-am zărit încă de departe. Zburau unul lângă altul cu aceeași viteză, iar între ornitopterele lor, legată cu niște frânghii, se legăna o greutate mare! Când au coborât am constatat că ne întrecuseră pe toți; aduseseră un ou mare și pestriț de diplodoc.

— Vi s-a făcut poftă de omletă? îi întrebă în zeflemea Lamel.

— Fă-ne ce vrei, dar îl ducem pe Pământ, declarară cu hotărâre prietenii.

— Dar unde vreți să-l puneți? Puteți să vă uitați, racheta noastră e ticsită până la refuz.

— Dar la fizicieni? Pare-se că ei au destul loc liber.

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de protestele noastre, dezlegară liniștiți sforile și începură să chibzuiască cum să instaleze oul în racheta noastră. Ne-am dat seama că era zadarnic să ne mai opunem — atât de hotărâți păreau cei doi prieteni — și ne-am dat bătuți.

Am hotărât să lăsăm pe Venus tot ce nu era de o importanță vitală pentru drum. Echipajele ambelor rachete erau de acord să suporte orice dificultăți și înghesuială, numai să ducă pe Pământ băștinașii vii de pe Venus. În ultimele două zile înainte de plecare se petrecu un lucru bizar. Din rachete se scoteau lăzi cu dispozitive, stațiile de televiziune, o parte din medicamente, ornitoptere, suluri de peliculă și chimicale neconsumate, rezerve de hârtie, îmbrăcăminte, aparate de filmat, într-un cuvânt, „tot ce era de prisos”.

— Hai să cărăm totul în peștera în care a fost postul nostru de comandă — propuse Gin Fan-și — o să-i prindă bine expediției următoare.

În sfârșit, se transmise pe Pământ că porneam înapoi. Aveam de străbătut un drum lung. Eram îngrijorați: în timpul șocului violent produs de decolare animalele puteau să moară.

Au fost luate toate măsurile de precauție. Animalele au fost suspendate în cuști cu ajutorul unor extensoare de cauciuc; tot cu asemenea extensoare au fost suspendate și cuștile. În ladă, sub oul de diplodoc, se făcu un adevărat cuib din cârpe moi și din cauciuc; borcanele cu pești, umplute cu apa proaspătă, în care se puseseră alge, astupate cu grijă, fuseseră suspendate și ele cu extensoare; cabinele de bagaje ale rachetelor le umplusem cu bioxid de carbon.

Sosiseră ultimele clipe înainte de decolare. Toți își ocupaseră locurile. Becul verde de control de pe tabloul central de comandă semnaliza că ambele rachete erau gata de decolare.

Darâcean trecu pentru ultima oară de-a lungul cabinei, cercetă totul cu ochi grijuliu, se întoarse la postul de comandă și apăsă pe buton.

Rachetoplanul țâșni în sus, o clipă păru că încremenește în văzduh și, străpungând un strat gros de nori, pătrunse adânc în spațiul cosmic.

…Nimeni nu intervenea în pilotarea rachetei. Ea zbura sub controlul aparatelor precise și sigure, de dirijare, care o duceau cu siguranță spre Pământ pe traiectoria cea mai scurtă. Peste cincisprezece minute, pe tabloul de comandă răsună semnalul mult așteptat, care ne vestea că începuse călătoria obișnuită în cosmos și că ne puteam părăsi locurile.

Ne-am repezit să vedem ce fac animalele. Doar Gin Fan-și își îndeplinea cu abnegație îndatoririle ce-i reveneau ca operator cinematografic și, lipit de luminator, filma planeta fierbinte ce rămânea în urmă.

Zburam în condiții de imponderabilitate, dar nimeni nu se rostogolea în interiorul cabinei și nu plutea prin aer ca o pasăre. Pe tălpile pantofilor noștri aveam aplicate niște plăcute metalice, care erau atrase de electromagneții așezați sub podea. Datorită acestui dispozitiv simplu, puteam să ne deplasăm prin cabină.

Animalele nu pățiseră nimic. Se spărsese doar un borcan cu peștișori, care în momentul decolării se lovise de peretele rachetei, dar peștii erau vii. În afară de aceasta, după decolare ne-a îngrijorat una din reptile a cărei cușcă căzuse din extensoarele de cauciuc. Reptila zvâcnea ciudat din cap și horcăia. Elena Nikolaevna care venise în grabă îi trimise în cioc un jet de apă cu pulverizatorul și reptila își veni în fire numaidecât.

În ladă, oul de diplodoc era întreg, în perfectă stare. Pe semne că coaja lui calcaroasă, solidă, putea să reziste la șocuri și mai mari.

Am luat legătură prin radiotelefon cu racheta lui Henri Lamel. Luaseră startul cu bine și acum zburau la vreo două mii de kilometri în urmă. Și în racheta lor, ca și într-a noastră era cam înghesuială. Fiecare luase ce putuse. Pentru întâia oară se aduceau de pe Venus piese atât de interesante.

— Trebuie, să anunțăm pe Pământ că aducem o întreagă grădină zoologică — spuse Gapek. E necesar ca înainte de sosirea noastră să se pregătească pentru animale un adăpost mare, special, undeva pe malul unei mări calde.

— Cu atmosfera saturată de bioxid de carbon, adăugă Henri Lamel.

— Unde propuneți să se amenajeze un asemenea adăpost? întrebă Gapek.

— Îți spun eu unde, interveni Elena Nikolaevna. În Australia, pe țărmul Mării Coralilor. În regiunea aceea locuiește fiica mea. Acolo sunt mulți atoli de corali. În mijlocul fiecăruia e o lagună, ca un acvarium mare, foarte potrivită ca adâncime. Barierele de corali despart perfect lagunele de mare. E suficient să se ridice deasupra lagunei o cupolă, să se dea drumul în ea la bioxid de carbon și colțul Venus e gata.

— Admirabil! se declară de acord Henri Lamel.

Când Henri Lamel comunică lucrul acesta pe Pământ fu admonestat cu severitate pentru încălcarea disciplinei comunicațiilor în cosmos. Totuși, cei de pe Pământ se bucurau de grădina noastră zoologică și promiseseră să constituiască într-un termen record deasupra unuia dintre atolii de corali o bună cupolă transparentă și să pregătească ceea ce mai era necesar. Ni s-a permis să aterizăm direct pe Pământ, fără escală pe Lună…

Pe drum spre Pământ am avut multă treabă. Am sistematizat datele experienței, am făcut ordine în însemnări, am completat din memorie ceea ce nu apucasem să notăm pe Venus, am îngrijit animalele, care înghițeau cu poftă în loc de hrana lor obișnuită pilulele noastre cosmice.

În timpul acesta rachetele noastre își continuau zborul spre Pământ, lăsând în urma lor milioane de kilometri de spațiu cosmic.

Din când în când, la tabloul de comandă cădea un semnalizator. Însemna că radiolocatoarele rachetei reperaseră un meteorit. Aparate speciale de calculat determinau rapid punctul de intersecție al drumului lor cu traiectoria rachetei, și în caz de primejdie rachetoplanul își schimba ușor direcția de zbor.

La un moment dat am auzit un șuier strident și în aceeași clipă rachetoplanul a evitat ciocnirea cu un meteorit. Foarte aproape de noi, la vreo patruzeci de kilometri, zbura o masă de piatră, cenușie, colțuroasă, cu diametrul de vreo douăzeci de kilometri. Era un asteroid, o mică planetă, asemănătoare multor altora care zboară în spațiul sistemului solar.

Dar cea mai mare primejdie o reprezentau pentru noi nu asteroizii gigantici care erau reperați cu ușurință de radiolocatoare, ci meteoriții mici, cât o nucă. Aceștia erau foarte greu detectați de radiolocatoare, de aceea în ajutorul radiolocației veneau razele infraroșii. Pe rachetoplan se aflau câteva aparate cu raze infraroșii, care descopereau de la distanță cele mai mărunte particule de pulbere cosmică încălzite de soare.

Chiar și folosirea unor asemenea aparate perfecționate și sigure nu excludea însă primejdia ciocnirii cu meteoriții. Odată, în timp ce prânzul nostru cosmic, tablete dizolvate într-un pahar cu apă fiartă, era pe sfârșite răsună pe neașteptate șuierul ascuțit, alarmant al sirenei, anunțându-ne o primejdie apropiată. Am tresărit cu toții.

Șuierul sirenei continua. Rachetoplanul a virat ușor, din care cauză ne-am rostogolit spre peretele opus. S-a auzit o lovitură ușoară, însoțită de un țiuit strident. Suori s-a apucat deodată de picior și a căzut jos. Pe scafandrul ei apăru sânge. Elena Nikolaevna se repezi la ea și-i cercetă piciorul. Rana nu era primejdioasă, un micro-meteorit îi străpunsese piciorul fără a-i atinge osul. În timp ce Elena Nikolaevna îi pansa rana, eu am căutat împreună cu Erilik spărtura din pereții cabinei. Tot spațiul dintre pereții dubli ai rachetoplanului era plin cu aer comprimat în care pluteau ca niște mingi de fotbal niște globuri elastice de masă plastică, imponderabile. Șuvoiul de aer care ieșea prin spărtura produsă de meteorit, trăgea cu sine pe cele mai apropiate dintre aceste globuri care astupau spărtura ca un dop. Tot acest dispozitiv începu să funcționeze și de astă dată cu precizie. Câteva clipe după aceea șuierul aerului care ieșea încetase, globurile de masă plastică astupaseră spărtura din pereți.

După cum s-a lămurit mai târziu din descifrarea înregistrărilor efectuate de aparatele automate, ciocnirea cu micrometeoritul se întâmplase din cauza unei coincidențe a cărei probabilitate de realizare era infimă. Traiectoria rachetoplanului se încrucișase nu cu unul ci cu trei micrometeoriți care veneau din diferite direcții. Mașinile de calculat determinaseră rapid că în orice direcție ar fi virat rachetoplanul cu unul din micrometeoriți tot trebuia să se ciocnească. Și de astă dată s-a manifestat perfecțiunea aparatelor rachetoplanului. În câteva fracțiuni de secundă ele i-au modificat traseul astfel încât el s-a ciocnit cu cel mai mic dintre cei trei micrometeoriți.

Stând culcată, cu piciorul pansat, Suori glumi:

— Din trei rele l-am ales pe cel mai mic…

Trebuie să astupăm ermetic spărtura pe dinafară. Elena Nikolaevna și Erilik au rămas în rachetoplan împreună cu Suori, iar Gin Fan-și și cu mine ne-am echipat cu costumele de scafandru, ne-am legat cu cabluri rezistente, am luat cu noi un petic de metal și am ieșit din rachetoplan printr-o trapă specială.

Gin Fan-și nu s-a despărțit nici atunci de aparatul său de filmat. El și-a făcut vânt, îndepărtându-se de rachetoplan atât cât îi îngăduia lungimea cablului și a filmat nava noastră care zbura în spațiul cosmic pe fondul cerului înstelat. Eu am găsit spărtura și i-am aplicat peticul. Aliajul pirotehnic din care era făcută marginea peticului sa aprins, împroșcând scântei, și peticul s-a sudat automat de fuzelajul rachetoplanului.

— Priviți, Alexandr Alexandrovici, spuse Gin Fan-și, de aici se vede cât de minunat este Universul infinit.

Nici nu ne venea să credem că zburam vertiginos împreună cu rachetoplanul. Nimic nu ne făcea să sesizăm mișcarea noastră, nu trecea în zbor aproape de noi niciun punct de reper, nu se învolbura praful pe drumuri, nu simțeam zdruncinături, nu auzeam zgomote, iar stelele ornamentau spațiul cu luminile lor îndepărtate.

— Hai să intrăm în rachetoplan, l-am chemat în cele din urmă pe Gin Fan-și.

— Așteptați, Alexandr Alexandrovici. Încă puțin. Cine știe dacă o să mai avem vreodată un asemenea prilej de a privi Universul… Pământul, oamenii, toate sunt atât de îndepărtate…

— Din pricina acestei priveliști feerice văd că te apucă nostalgia. Hai în rachetoplan.

Ne-am continuat zborul câteva săptămâni, fără niciun fel de peripeții. Drumul înapoi spre Pământ ni s-a părut mult mai lung decât la ducere, deși la drept vorbind era chiar ceva mai scurt, deoarece poziția relativă a ambelor planete era acum mult mai favorabilă pentru călători. Mai aveam o săptămână de zbor până la Pământ. Darâcean susținea morțiș că simte deja atracția terestră. Săptămâna se scurgea încet ca ultima jumătate de oră în tren. Tot timpul unul sau altul dintre noi se apropia de luminatorul rachetoplanului privind îndelung Pământul.

Ni se părea că pe întreaga boltă cerească nu exista ceva mai minunat și mai drag decât acea admirabilă stea — Pământul — cu satelitul lui, Luna.

Dar iată că, cu câteva zile înainte de a sosi pe Pământ, în cabina rachetoplanului s-a auzit mai întâi un zgomot nedeslușit, apoi câteva bubuituri puternice. Toți am tresărit întorcând privirile spre tabloul de comandă. Becul verde lumina liniștit, ceea ce însemna că întreaga aparatură era în perfectă stare.

— Ce-i asta? Din nou meteoriții?

Am tras cu urechea, ținându-ne respirația.

— Ni s-a părut oare? întrebă Gin Fan-și.

Drept răspuns la întrebarea lui, s-au auzit din nou câteva lovituri și o trosnitură puternică, de parcă cineva încerca să spargă peretele despărțitor.

— E în compartimentul de bagaje! exclamă Elena Nikolaevna.

Ne-am repezit într-acolo. Bubuiturile și trosniturile se auzeau din dulapul așezat într-un colț îndepărtat al compartimentului. Am scos din el tot, în afară de lada cu oul de diplodoc.

— O scoatem și pe ea?

— Desigur!

În condiții de imponderabilitate, specifice zborului în cosmos, minunile sunt posibile. Am scos singur, cu ușurință, lada pe care abia o ridicasem patru oameni pe Venus. Deodată lada a început să se clatine în mâinile mele.

— Țineți, c-o scap!

Toți au prins lada, au pus-o cu grijă jos, și au deschis repede un zăvor, apoi pe celălalt. În aceeași clipă capacul a fost ridicat și înăuntru a apărut capul unui diplodoc nou născut. Am rămas înlemniți.

Diplodocul ne privea încrezător cu ochii lui mici. Deodată, deschise gura și începu să ragă jalnic.

Răgetul lui ne aduse în fire.

— Dar cum a fost clocit oul? întrebă nedumerită Suori. Doar, lada a stat la o temperatură de maximum douăsprezece grade Celsius. N-a putut să germineze la o temperatură atât de scăzută!

— Hai să-l scoatem din ladă.

Apucând cu mâna coaja groasă a oului, am scos diplodocul împreună cu găoacea lui și l-am pus jos. Diplodocul ieși încet din găoace cu labele dinainte și se întinse. Probabil că așa ieșeau din găoace toți diplodocii nou născuți. Dar el se mișca într-o navă cu gravitație redusă sau, în anumite perioade, chiar lipsită de gravitație. În asemenea condiții chiar și o mișcare atât de ușoară era suficientă ca să se înalțe în aer.

— Țineți-l! strigă Gin Fan-și, filmând scena.

I-am venit noului născut în ajutor. Am spart coaja oului și i-am vârât picioarele în niște inelușe metalice, care, atrase de electromagnet, îi mențineau echilibrul. Diplodocul, umed, avea o înfățișare care nu se potrivea deloc cu dimensiunile lui destul de mari.

Când am comunicat celei de a doua rachete că ieșise din ou un diplodoc în carne și oase, Lamel mai să plesnească de invidie.

— Știam eu că în racheta voastră zborul va fi mai interesant! La voi a ieșit din ou diplodocul, v-a străpuns și un meteorit, pe când la noi nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic!

Ajutorul lui, ca zoolog cu experiență, ne-ar fi fost foarte necesar atunci. Neputând să-l transbordăm în racheta noastră mult încercată, l-am rugat să ne sfătuiască cum să procedăm cu diplodocul.

— În primul rând trebuie să-l uscați, a declarat Lamel atât de doct, de parcă până în ziua aceea se ocupase numai cu uscarea diplodocilor ieșiți din găoace.

Am dus diplodocul într-un colț în care intra prin luminator un mănunchi bogat de raze solare. Lamel a poruncit să se aștearnă sub diplodoc un pled și să se pună pe geamul luminatorului o pânză albă, pentru ca razele solare să nu-i vatăme ochii. În ciuda tuturor grijilor noastre, diplodocul răgea însă mereu.

— Ce-o fi vrând? l-am întrebat pe Lamel, ca pe o autoritate în privința diplodocilor nou născuți.

Lamel a căzut pe gânduri. Îi priveam în tăcere, cu respect, pe ecranul televizorului, chipul îngândurat. Astfel arată comandanții de oști atunci când hotărăsc soarta bătăliilor.

— Vrea apă! se pronunță el cu competență. Dați-i apă.

Elena Nilcolaevna aduse pulverizatorul; în cosmos, în condiții de imponderabilitate, apa nu curgea din sticlă, trebuind trasă de acolo cu para de cauciuc. Îndată ce simți apa, diplodocul începu într-adevăr să bea cu lăcomie. Bău, una după alta, câteva sticle, apoi se culcă liniștit pe pledul așternut, încălzindu-se în razele soarelui.

În timp ce noi trebăluiam pe lângă diplodoc, Suori examina cu atenție lada în care fusese ambalat oul. Chipul ei era îngândurat și sprâncenele încruntate. Se străduia să rezolve o problemă complicată: cum fusese clocit oul?

— Am înțeles! exclamă ea în cele din urmă.

— Ce anume?

— E simplu! În ladă am amenajat un frigider cu semiconductori, pentru a menține temperatura în jurul a douăsprezece grade Celsius. Așa-i?

— Întocmai.

— Ei, aflați că din greșeală am conectat frigiderul invers — am încurcat capetele firelor și în loc de răcitor a ieșit un rechaud — cu semiconductori…

— Cu alte cuvinte… completă Erilik.

— Cu alte cuvinte, conchise Suori, lada s-a transformat într-un incubator.

— Așa sau altfel, primul diplodoc domestic a venit pe lume și trebuie să i se dea un nume, spuse Gin Fan-și.

Ideea plăcu tuturor și propunerile începură să se reverse ca din cornul abundenței.

— Cosmos!

— Pilot!

— Astronaut!

— Turist!

— Asteroid!

După dezbateri de scurtă durată s-a hotărât ca diplodocul să fie numit „Astronaut”.

…Rachetoplanul zbura vertiginos spre Pământ. Erau ultimele ore de zbor. Ne îndreptam spre Australia. Scumpa noastră planetă se vedea toată ca în palmă prin iluminator.

Astronaut ne mâncase toate proviziile și ne băuse toată apa. De două zile nu mai aveam hrană și apă.

În vederea aterizării, Gin Fan-și înfășură diplodocul în pledurile noastre și-l atârnă în extensoarele trainice de cauciuc din mijlocul compartimentului de bagaje. Astronaut răgea și se zbătea.

O oră după aceea am aterizat.

Coasta răsăriteană a Australiei este despărțită de marea caldă a Coralilor printr-un lanț lung de atoli. Această barieră naturală, creată de-a lungul veacurilor de micile ființe vii, ia asuprăși primele asalturi amenințătoare ale fluxului.

Acolo, ziua e arșiță, soarele dogorăște fără milă. Aerul e umed și înăbușitor, rafalele abia simțite ale vântului ne aduc cine știe ce ușurare. În schimb, seara, briza ușoară ce suflă dinspre uscat, duce spre insule miresmele florilor tropicale, izul amărui al mării, și o dată cu acestea și o răcoare plăcută.

Deasupra unei asemenea insule de corali, în apropierea fermei zootehnice unde lucra Ania, a fost înălțată o cupolă mare, din peliculă rezistentă, translucidă. Pe insulă fusese construită o stațiune specială de pompare care trebuia să regleze componența aerului sub cupolă, să-l îmbogățească cu bioxid de carbon, și să mențină în mod automat o anumită temperatură și umiditate, reducându-le sau sporindu-le după trebuință.

În apropiere, pe continent, se ridica o clădire cu două etaje pentru cercetătorii care trebuiau să studieze animalele și plantele de pe Venus.

În sfârșit ne scosesem echipamentul de scafandru sub cerul liber și inspiram cu aviditate aerul proaspăt al Pământului. Poate din neobișnuință, poate de bucurie, ne simțeam puțin amețiți.

— Vai, ce bine e la noi! exclama când unul, când altul. Priviți ce soare! Dar aerul! Marea! Cerul!

Un singur lucru ne întuneca bucuria: eram ținuți în carantină timp de zece zile, nefiind permisă nicio vizită, parcă eram ciumați — înainte de a fi făcut o vaccinare specială. Trebuia să ne mulțumim cu convorbirile telefonice, cu comunicările prin televiziune, dar nouă ne era atâta dor de oameni, încât așa ceva nu ne satisfăcea.

Am dus toate animalele pe atol, în „colțul Venus”.

Atenția generală era desigur îndreptată spre Astronaut. Acesta se adaptase destul de repede la noul mediu. Când se văzu sub cupolă, adulmecă încoace și încolo, simți mirosul cunoscut de bioxid de carbon, strănută de câteva ori, scoase un răget prelung și împins de un instinct puternic, se repezi spre apă. Nimeni nu-l învățase să înoate, niciodată nu-și văzuse rudele de pe Venus făcând acest lucru, dar se simți numaidecât în elementul lui și se afundă de câteva ori cu capul în apă și începu să dea din coada lui vânjoasă.

Pe marginea lagunei semănasem felurite semințe pe care le adusesem cu noi.

În cele din urmă ne-am împărțit din nou pe grupe pentru a încheia dările de seamă cu privire la importanța activității pe care o adusesem la bun sfârșit.

Între timp, sub cupola străvezie de pe insulă se petreceau lucruri minunate. Nici nu ne credeam ochilor — semințele semănate abia în ajun răsăriseră într-o singură zi, crescuseră peste un metru în înălțime și acum își legănau lin pe marginea lagunei frunzele cărnoase.

— Extraordinar! exclamă Gapek.

— Realitatea nu poate fi contestată — replică Henri Lamel. Ferigile noastre au dovedit o viteză record de creștere, de câteva ori mai mare decât a bambusului.

Am cercetat cu atenție tinerele plante. Semănau întru totul cu cele mature, doar că în interiorul frunzelor nu aveau încă spori, iar săculețele de oxigen de la baza frunzelor erau încă goale: pentru crearea rezervelor de oxigen și pentru formarea sporilor trebuia mai multă vreme decât pentru însăși creșterea plantei.

În a unsprezecea zi, când ni s-a anunțat sfârșitul carantinei, ne-am simțit deodată cu toții dezorientați.

— Și acum unde ne ducem? întrebă nedumerit Gapek.

— Dar de ce trebuie neapărat să te duci undeva? replică Lamel. Dacă n-ai unde să te duci, stai aici.

— Cum așa!? A fost ridicată carantina și să stau aici!?

— Hai cu toții la ferma zootehnică unde lucrează fiica mea, propuse Elena Nikolaevna. Ea ne tot invită de mult.

În orășelul agricol am fost întâmpinați neașteptat de solemn.

Marea sală a cantinei, unde fusese pregătită în cinstea noastră o masă festivă, era plină de oameni. Privind mulțimea chipurilor care ne zâmbeau prietenește de jur împrejur, am înțeles deodată foarte limpede ce anume ne lipsea pe îndepărtata planetă Venus, de ce acolo în cercul restrâns al prietenilor ocupați cu una din cele mai interesante activități, ne simțeam totuși singuri și tânjeam după Pământul pe care ne născusem. Am înțeles că ne lipsea marele colectiv al oamenilor, societatea acelora pentru care depusesem atâtea eforturi, ne lipsea sprijinul lor binevoitor, simpatia, bucuriile, prețuirea lor.

După masă, în timp ce se îndreptau cu toții spre club pentru a viziona filmele pe care le făcusem pe Venus, Elena Nikolaevna s-a apropiat de mine.

— Alexandr Alexandrovici, aici există o stație de telecomunicații de unde putem lua legătura prin radiotelefon cu rachetoplanul lui James Count.

— Vrei să vorbești cu el chiar acum?

— Da. Vreau să aflu cum merg treburile lor, ce face Jaroslav, Celita…

— Merg și eu cu dumneata…

Grupul lui James Count obținuse succese frumoase. Experimentarea modelului oglinzii zburătoare era aproape terminată. James Count ne-a arătat-o pe ecran. Nici nu-ți venea să crezi că acea imensă masă strălucitoare de cincizeci de kilometri plutea ușor imponderabilă, în spațiul interplanetar.

Oglinda zbura cu partea concavă spre lună. Count o întorcea încet. Deodată, pe ecran apăru imaginea unei porțiuni de pe suprafața Lunei. Câteva clipe, pe pulberea lunară, am văzut urmele unor picioare omenești, apoi a apărut un om echipat în scafandru obișnuit, care. făcea cuiva semne cu mâna. Imaginea era atât de mare și de clară, încât se putea desluși fiece cusătură a scafandrului. Ea dispăru tot atât de repede precum apăruse.

— James! James! strigă Elena Nikolaevna. Întoarce încă o dată spre Lună oglinda zburătoare.

— De ce?

— Combinată cu obiectivul teleemițătorului vostru constituie un telescop fără egal.

Jaroslav Pavlovici și James Count izbucniră în râs.

— Așa-i că-i extraordinar? Noi înșine am descoperit acest lucru de curând.

Jaroslav Pavlovici era îndeosebi bucuros de efectul produs. Ca astronom, îl interesa foarte mult această descoperire, constatând că dimensiunile unghiulare ale acestui dispozitiv optic erau de câteva ori mai mari decât la telescoapele cele mai perfecte.

În ziua următoare participanții ambelor expediții au plecat care încotro. Toți aveam nevoie de odihnă dubă greaua călătorie pe care o făcusem.

Elena Nikolaevna, Gin Fan-și și eu am plecat la Toritown. În primul rând ne grăbeam să-i întâlnim pe cei care realizaseră împreună cu noi primul microsoare.

Întregul nostru laborator se și mutase la Institutul Microsoarelui, nou înființat. Acolo am predat materialul cu privire la rezultatele experimentării microsoarelui și am depus un raport special. Totodată am fost puși la curent cu stadiul în care se aflau lucrările pregătitoare ale ofensivei împotriva gheburilor Antarctidei.

Terminându-ne treburile, m-am întors cu Elena Nikolaevna pe coasta Mării Coralilor hotărând să ne petrecem acolo concediul.

Intrând la Ania, am dat cu ochii, pe neașteptate, de Lamel.

— Henri! exclamă Elena Nikolaevna. Ce vânt te aduce din nou aici?

— Mi s-a făcut dor de diplodoc, răspunse el, și se uită zâmbind la Ania. Aceasta își plecă ochii, emoționată.

— Nu, într-adevăr, de ce te-ai întors atât de repede?

De data aceasta, Henri răspunse cât se poate de serios:

— M-am gândit, Elena Nikolaevna, la o experiență. Nu știu dacă voi reuși, dar merită să încerc.

— Ce experiență?

— Voi încerca să cultiv pe Pământ ferigi din Venus, care cresc foarte repede. Directorul fermei spune că ar fi un nutreț admirabil pentru vite.

— Nu cumva vitele au să se otrăvească cu acest nutreț „admirabil”? observă neîncrezătoare Elena Nikolaevna.

— De murit n-au să moară, în privința asta sunt convins, dar încă nu se știe dacă vor mânca ferigi. Ania, adăugă el, zâmbind din nou misterios, mă va ajuta ca specialist în creșterea oilor.

— Dar vor crește aici ferigile acelea? am întrebat eu. Solul, lumina zilei — toate acestea se deosebesc atât de mult de condițiile cu care erau obișnuite pe Venus.

— Solul îl vom pregăti în mod corespunzător și vom deprinde plantele încet, încet cu aerul nostru. Se înțelege, ar fi posibil ca experiența să nu reușească, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.

— Firește, firește! îl îmbărbătă cu înflăcărare Elena Nikolaevna.

Henri și Ania făcuseră pe insulă, în apropierea cupolei, un mic țarc cu două despărțituri, în care închiseseră patru miei încă mici. Pe doi dintre miei continuau să-i hrănească cu nutreț obișnuit, pentru control. Ania pusese în ieslea celorlalți ferigă suculentă, tăiată mărunt.

— Uite, uite, spuse ea, arătând spre unul din miei emoționată, să vedeți că mănâncă.

Mielul, adulmecând vioi, de colo-colo, nu îndreptăți însă speranțele Aniei. Mirosi ieslea peste tot, behăi și, dând din codiță, fugi deoparte. La fel făcu și al doilea miel. Apoi începură amândoi să umble prin țarc și să ciugulească iarba, fără să dea atenție hranei suculente din iesle.

Henri izbucni în râs.

— Nu le e pe plac mâncarea dumitale.

— Nu-i nimic, au să se obișnuiască. Am să le dau numai ferigi.

Peste trei zile te apuca mila, la vederea mieilor cu care se făcea experiența. Ei păscuseră toată iarba din țarc și acum, behăind jalnic, stăteau lângă îngrăditură, încercând să-și vâre capul printre stinghii ca să ajungă la iarba ce creștea aproape, dar era inaccesibilă pentru ei. În ciuda chinurilor lui Tantal nici măcar nu se uitau la iesle, unde Ania și Henri puneau în fiecare zi ferigi proaspete.

— Încă o zi și au să moară, spuse Henri. Gata, ne-am lămurit.

— Da, încuviință cu tristețe Ania. Trebuie să găsim neapărat o soluție. Ce-ar fi dacă… Vai, cum de nu m-am gândit până acum la asta! Am să amestec lapte cu sevă de ferigi și le dau să mănânce.

— Bravo! exclamă Henri. Adu lapte.

Șiretlicul cu laptele reuși. Mieii, flămânzi, simțind mirosul cunoscut, se năpustiră hămesiți spre sticla cu amestecul de lapte și sevă de ferigă.

Două zile după aceea mieii se obișnuiseră cu gustul noii hrane. Acum devorau ferigile de pe Venus fără lapte. Era momentul să se observe ce efect avea noua hrană asupra organismului mieilor.

Între timp Ania și Henri curățară un mic teren lângă „colțul Venus”, îl arară, împrăștiară îngrășăminte, apoi ridicară deasupra o cupolă din peliculă și o umplură cu aer care conținea ceva mai mult oxigen decât aerul de pe Venus.

Dis-de-dimineață, când abia răsărise soarele, au semănat spori de ferigi apoi au început să aștepte cu emoție, întrebându-se dacă aveau să răsară sau nu.

Câteva ore după aceea, terenul experimental era acoperit de niște punctulețe roșietice, erau primele mlădițe. Creșteau repede dar nu atât de impetuos ca sub cupola cea mare. M-am dus acolo către amiază și am constatat că mlădițele se înălțaseră doar până la treizeci de centimetri. Ania și Henri erau radioși: semințele încolțiseră totuși, tulpinițele plăpânde mov-roșietice ce acopereau lotul fiind prima lor victorie.

Jubilaseră însă prea devreme. Când am venit seara, după cină, să privim tinerele mlădițe ne-a întâmpinat o priveliște tristă. Pe Venus, plantele erau obișnuite de veacuri ca odată cu venirea nopții să scadă brusc temperatura și să înceapă iarna friguroasă, de care trebuia să se apere. De aceea, îndată ce soarele începu să apună, ferigile noastre se zgribuliră, strângându-se în ghemulețe verzi, vârtoase, și se lipiră de Pământ.

— Vai, Henri! Ce-i de făcut? se tângui Ania.

— Nimic. Sub cupola mare se petrece același fenomen în fiecare seară. A doua generație de plante reacționează însă mai slab la venirea serii. Cred că ferigile noastre se vor adapta cu ușurință la trecerea de la zi la noapte specifică pe Pământ.

— Dar acestea sunt mult mai firave decât celelalte. N-ar trebui să le amenajăm măcar la început lumină artificială?

— Nu, să mai așteptăm. Să vedem cum au să arate de dimineață.

A doua zi, o dată cu primele raze ale soarelui, ferigile se colorară în trandafiriu și în cursul zilei crescură cu încă douăzeci de centimetri. Către seară însă se ghemuiră din nou. Sufereau din pricina condițiilor de viață neobișnuite, dar se dovedeau destul de rezistente la toate încercările.

În acele zile, Elena Nikolaevna lucră mult la o carte a lui Viktor Platonov despre termoelectron, pe care acesta nu apucase s-o termine. Ea o completa și o redacta. Într-o zi i-am făcut o vizită împreună cu Ania și cu Lamel la bibliotecă. Ne-a întâmpinat cu o veste îmbucurătoare.

— Citiți! Uite, ne arătă ea un titlu mare dintr-un ziar, cules cu litere roșii pe toată lățimea primei pagini: „Campania Antarctidei a început!”

Dedesubt era înserat un scurt comunicat care anunța că deasupra Antarctidei fusese lansat de pe Pământ la peste o mie de kilometri înălțime primul microsoare, menit să stăvilească îngroșarea gheții la Polul Sud.

— Și încă o noutate care o să vă bucure: experimentarea prototipului oglinzii zburătoare s-a efectuat cu succes și în curând James Count și întreaga sa expediție se vor întoarce pe Pământ.

Într-o zi, la vreo săptămână și jumătate după aceea, întorcându-mă acasă după-amiază, am văzut ieșind din caseta radiotelefonului o fâșie de hârtie, asemănătoare acelora utilizate la telegraf.

— Ne-a căutat cineva în lipsa noastră, spuse Elena Nikolaevna, citind hârtia.

Pe ea era imprimată o frază laconică: „Sosesc la orele 12 și 40 minute. Jaroslav. Melbourne.”

Jaroslav era un om extrem de punctual. Păși pragul exact la ora douăsprezece și patruzeci de minute. Ania se repezi și-l îmbrătișă.

— Vai, Ania, ai grijă! gemu el din rărunchi, încovoindu-se deodată. Ai uitat de boala Lunei?

— Am uitat… răspunse cu părere de rău Ania, dându-i drumul imediat.

— Dar ce boală e aceasta? am întrebat eu curios.

Jaroslav Pavlovici își ridică sprâncenele mirat.

— Cum, nu știi?

— Nu.

— Când ajungi pe Lună devii de șase ori mai ușor, dar la început din obișnuință, umbli la fel ca pe Pământ. Faci un pas obișnuit și acesta e un salt, ridici brusc o piatră și ea zboară în sus ca o minge… Abia după câteva zile te deprinzi; îți adaptezi mișcările la greutatea obiectelor de pe Lună. Asta se cheamă acolo boală terestră. Dumneata ai încercat-o deja. Dimpotrivă, după ce ai stat mult pe Lună și te întorci pe Pământ, te apucă boala Lunei. Totul ți se pare de câteva ori mai greu. Organismul nu poate să se acomodeze dintr-o dată. O nouă schimbare. Mușchii s-au lenevit, s-au dezvățat să acționeze din plin, mâinile îți sunt lipsite de vlagă, ca după somn, nici măcar pumnul nu-l mai poți strânge bine, abia îți ții capul drept, trupul ți se pare greu ca de plumb. După două, trei zile toate acestea trec însă fără să lase vreo urmă.

Jaroslav Pavlovici se așeză obosit în fotoliu, își coborî pleoapele și rămase nemișcat. Elena Nikolaevna și Ania începură să trebăluiască în jurul lui, una pregătind baia, cealaltă — punând masa.

Baia îl mai învioră puțin pe Jaroslav Pavlovici. Deveni mai vorbăreț, dar pășea încet ca și mai înainte, parcă i-ar fi fost greu să-și miște picioarele. La masă bău doar câteva înghițituri de cafea neagră și mâncă o tartină.

— De ce nu mănânci nimic? am observat eu. Așa îți poți pierde toate puterile.

— Ce să fac? Va trebui să mănânc des, dar câte puțin. Doar și alimentele sunt supuse gravității. Am mâncat o bucățică de pâine și mi-e greu de parcă aș fi înghițit o piatră.

Discuția lunecă asupra celor petrecute pe Lună.

— Am experimentat împreună cu grupul lui James Count prototipul oglinzii zburătoare, povestea Jaroslav Pavlovici. O oglindă uriașă! Cincizeci de kilometri în diametru și o imagine pe care ar invidia-o opticienii noștri de pe Pământ. Și e doar o machetă! Trebuie făcute oglinzi de zece ori mai mari și plasate foarte aproape de soare. Deși oglinda captează multă lumină solară, totuși e insuficientă pentru a modifica clima pe o planetă întreagă sau măcar pe o parte substanțială a ei.

— Dar Celita ce face? întrebă Elena Nikolaevna.

— Celita? Tot așa — tânjește. Ce să mai vorbim, o asemenea rană nu se vindecă atât de repede.

— N-ai întrebat-o? Vine ea aici după însemnările lui Viktor sau să i le trimit acolo?

— A spus că vine aici. Ei, era cât pe ce să uit, își aminti deodată Jaroslav Pavlovici, știți cine a venit la noi pe Lună? Saumian al vostru.

— Leon? Doar e în concediu!

— Nu. Pilotul care trebuia să plece în cursă s-a îmbolnăvit și Saumian s-a oferit să-i țină locul. E un tânăr simpatic. Ne-a povestit despre Venus, despre Viktor.

— Pe când spunea Celita că va veni încoace?

— Cred că va sosi mâine sau cel mai târziu poimâine.

Jaroslav Pavlovici mai rămase cu noi o vreme, apoi Elena Nikolaevna îl trimise să se odihnească; boala Lunei era foarte acută în prima zi. Până la urmă Jaroslav Pavlovici abia își mai mișca limba, parcă ar fi fost beat.

Celita sosi a doua zi, însoțită de Leon Saumian. Cu greu am recunoscut în ea fata vioaie, energică, de mai înainte. Parcă se așternuse o umbră pe chipul ei radios, în ochii sclipitori, acum triști, melancolici. Părea mai vârstnică cu zece ani.

Elena Nikolaevna o îmbrățișă și Celita izbucni deodată în plâns, strângând-o la piept. Elena Nikolaevna o duse imediat în camera ei. Saumian i se adresă lui Lamel:

— Nu mă așteptam să te întâlnesc aici.

— Nici eu, răspunse acesta și întrebă: Dar cum ai venit — iar s-a îmbolnăvit vreun pilot?

Leon se întunecă.

— N-am putut s-o las singură pe biata femeie, lovită de o asemenea nenorocire. Și imediat schimbă vorba. Ei, cum merg treburile în „colțul Venus”?

— Bine. Fac o experiență interesantă.

— Experiență? Și nu mai pleci nicăieri la odihnă?

— Nu, și aici e bine. Dar tu?

— Voiam să-mi petrec concediul de odihnă în Caucaz, dar m-am răzgândit. Zilele acestea pleacă din Sidney un vapor cu pasageri într-o croazieră în jurul lumii. Cred că într-o asemenea călătorie mi-aș petrece concediul admirabil.

— Ei, călător veșnic ce ești! Dar cu Erevanul cum rămâne? îți amintești — pe Venus visai la el tot timpul?!

— Îmi amintesc, dar simt că de astă dată n-o să pot sta într-un singur loc, nici chiar în iubitul meu Erevan.

— Și cât rămâi aici?

— Nu știu. Cât va rămâne și Celita.

— Ea unde se duce?

— La părinți, în Mexic.

Deși am stăruit în fel și chip să mai stea, Celita și Saumian au plecat în seara aceleiași zile. I-am petrecut cu toții, apoi ne-am întors la fermă. Ne cuprinsese deodată tristețea. Prezența Celitei ne amintise dureros de Viktor.

— O să plecăm și noi curând spre Marea Coralilor, spuse Elena Nikolaevna îngândurată. Concediul nostru e pe sfârșite.

Profesorul Brahms de la Institutul de Chimie Fizică ne-a chemat la telefon tocmai în momentul în care Elena Nikolaevna și cu mine ne pregăteam să ne ducem la Institutul Microsoarelui. Acolo trebuia să aibă loc dezbaterea proiectului consacrat combaterii apelor Antarctidei.

— Treceți pe la laboratorul meu — ne-a rugat Brahms. Da, știu că vă grăbiți să vă duceți la ședință, dar vreau să vorbesc cu dumneavoastră ceva foarte important și în legătură directă cu problema valorificării Antarctidei. Aveți timp vreo cincisprezece minute? Ei, foarte bine. Mai mult n-am să vă rețin.

Trecuse o săptămână de când ne întorsesem de la Marea Coralilor. La Institutul Microsoarelui domnea o atmosferă încordată. Se stabilise că microsoarele oprise extinderea gheții pe Antarctida.

Deocamdată nu se hotărâse încă ce să se facă cu masa imensă de apă care rămânea în urma topirii banchizei antarctice. Lucraseră la această problemă câteva colective de oameni de știință, dar nu fusese încă adoptat niciun proiect,

— Poftiți! ne invită profesorul Brahms deschizându-ne ușa cabinetului său de lucru. Luați loc, ne arătă el spre scaune. Doriți un ceai?

— Nu, abia am luat dejunul, răspunse Elena Nikolaevna, urmărind cum trăgea Brahms mai aproape un pahar de ceai tare și punea cu grijă în el opt bucăți de zahăr.

— Așa se recomandă tuturor halterofililor sau sunteți pur și simplu amator de dulciuri? glumi Elena Nikolaevna. Nu vă supărați, profesore, dar ne grăbim. Dacă se poate, să trecem la subiect.

— Păi am și trecut! răspunse Brahms, cu un zâmbet, privind cu atenție suprafața ceaiului care se înălțase ca o cupolă bombată peste marginile paharului. Aș vrea să vă întreb ceva. Spuneți-mi, în ce constă fondul proiectului pe care vă pregătiți să-l dezbateți azi?

— Autorii proiectului propun transformarea apei provenite din topirea ghețurilor în vapori, sub o presiune puternică, și aruncarea ei în afara atmosferei.

Brahms dădu din cap.

— Dar alte proiecte, mai constructive, pentru valorificarea Antarctidei nu există?

— Deocamdată nu.

— Vă mulțumesc pentru informație…

— Numai pentru asta ne-ați chemat la dumneavoastră? întrebă mirată Elena Nikolaevna.

Profesorul Brahms își mestecă ceaiul în tăcere, urmărind cum șerpuiau în el fâșiile dense de soluție de zahăr.

— Nu! Firește că nu numai pentru asta, răspunse el în cele din urmă. Am și eu unele idei. Voiam să vă vorbesc despre ele. Priviți acest pahar cu ceai. Mi-ați spus că sunt amator de dulciuri când ați văzut că pun în el opt bucăți de zahăr. Am făcut însă lucrul acesta numai pentru a vă demonstra ideea mea. Inițial, bucățile de zahăr au ridicat deasupra paharului un volum de apă egal cu volumul lor. Acum însă apa din pahar a coborât până la vechiul nivel. Cum se explică acest lucru, puteți să-mi spuneți?

— Puneți întrebări copilărești, profesore Brahms! observă Elena Nikolaevna zâmbind.

— Nu vă supărați. Uneori noi uităm de lucrurile cele mai simple, dar foarte utile. Răspundeți la întrebarea mea.

— Mă rog. Lichidul are o structură moleculară — răspunse Elena Nikolaevna oarecum contrariată. Zahărul la fel. Moleculele de apă nu sunt strâns lipite una de alta, între ele există spații. Tocmai în aceste spații s-au plasat moleculele de zahăr dizolvat. De aceea volumul total al apei din pahar aproape că n-a crescut. Sunteți mulțumit?

Deodată, zâmbetul dispăru de pe fața Elenei Nikolaevna.

— Ia stați! Ar însemna… Nu, nu se poate. Ce legătură au toate acestea cu topirea ghețurilor antarctice? Doar apa n-o dizolvi în apă? Apa oceanului nu e ceai, iar ghețurile Antarctidei nu sunt zahăr…

Brahms dădu la o parte paharul.

— Văd că începe să vă intereseze. Ei, la asta m-am gândit și eu. Poftiți în camera alăturată.

Acolo era instalat laboratorul profesorului. De-a lungul pereților încăperii spațioase se aflau niște aparate mari, pe care nu le cunoșteam. Brahms își puse mănuși groase de cauciuc și luă din stativ o eprubetă plină cu un lichid gros, cafeniu. Scutură eprubeta în aer. La suprafața lichidului întunecat apărură bășicuțe.

— E un fel de catalizator, explică scurt profesorul.

El se apropie de un aparat mare, cilindric, ce părea un sincrofazotron în miniatură și turnă în el puțin lichid din eprubetă. Apoi întoarse comutatorul de pe tabloul de marmură. Aparatul cilindric începu să vuiască prelung. Brahms lucra în tăcere, fără să dea nicio explicație. Turnă o căldare de apă și mări tensiunea. După aceea închise repede capacul aparatului și se uită la noi, așteptând. Trecură câteva secunde. Deodată, peretele din față al aparatului se dădu la o parte și din el se ivi o panglică moale, cafenie, ici-colo cu pete mai închise, amintind de blana leopardului sau de pielea pitonului. Panglica ieșea din aparat într-un șuvoi neîntrerupt, depunându-se în spirală.

— Ce-i asta? întrebă Elena Nikolaevna.

— Un spumoplast special. El e obținut prin descompunerea apei în elementele componente cu ajutorul unui catalizator.

— Un corp solid obținut din apă?

— Da. În aparat, sub acțiunea catalizatorului cafeniu și a temperaturii înalte, are loc descompunerea apei în elementele ei componente. Atomii acestora își pierd învelișul de electroni și se unesc în molecule noi, formând astfel spumoplastul. Corpul solid pe care-l vedeți acum are și o însușire admirabilă.

Brahms rupse brusc o bucată din panglica de spumoplast și se apropie de un vas de sticlă umplut cu apă aproape până sus.

— Priviți cu atenție, spuse profesorul. Pentru formarea acestei bucăți de spumoplast am folosit aproape o căldare cu apă. Acum am să introduc spumoplastul în vas. Urmăriți nivelul apei din ei.

Panglica de spumoplast căzu la fundul apei. În câteva minute se dizolvă complet sub ochii noștri.

— Înțelegeți? întrebă Brahms. La drept vorbind, eu am turnat aici aproape o căldare cu apă; totuși nivelul apei din vas nu s-a ridicat.

— Pur și simplu nu-mi vine să cred! exclamă Elena Nikolaevna. Arătați-ne cum faceți spumoplastul.

În aceeași clipă ceasul meu de mână, înzestrat cu radiotelefon, țiui încet.

— Alexandr Alexandrovici, răsună din cadran glasul lui Gin Fan-și, unde sunteți dumneavoastră și Elena Nikolaevna? Vă vorbesc din sala de ședințe. Dezbaterea proiectului a și început.

Elena Nikolaevna și Brahms ascultară vocea lui Gin Fan-și. Acesta vorbea foarte încet, străduindu-se pesemne să nu-și deranjeze vecinii. Elena Nikolaevna îmi luă mâna și duse ceasul la gură.

— Gin, nu fi supărat. Ne aflăm la Institutul de Chimie Fizică la profesorul Brahms. Ne demonstrează cum se dizolvă apa în apă. Îmi imaginam limpede fața nedumerită a iui Gin Fan-și. Probabil că el nu mai asculta cele ce se vorbeau în sală, căutând să ghicească ce ne demonstra Brahms.

În drum spre institut, Elena Nikolaevna îl întrebă pe Brahms:

— Spuneți-mi, e nevoie de o cantitate mare din catalizatorul dumneavoastră?

— Proporția între catalizator și apă e de unu la un milion. Pentru producerea catalizatorului necesar valorificării Antarctidei trebuie construite aproximativ opt uzine.

— Dar, odată dizolvat în apă, cum acționează spumoplastul asupra organismelor vii?

— La această întrebare nu vă pot da un răspuns complet. Laboratorul nostru a făcut experiențe doar cu câțiva pești și mai cu seamă cu un plancton, acest început al tuturor începuturilor vieții din ocean. Planctonul n-a reacționat la prezența spumoplastului.

Antarctida. Terra incognita. „Această țară este osândită de natură la frigul veșnic” — scria vestitul navigator și explorator englez James Cook, după o încercare nereușită de a se apropia de continentul din sud.

Setea de a cunoaște, dorința de a smulge vălul necunoscutului și de a adăuga încă o fărâmă de cunoștințe la tezaurul științei i-au făcut pe mulți exploratori îndrăzneți să întreprindă expediții nespus de primejdioase pe Antarctida. Acești oameni cutezători au trecut prin încercări extraordinare și mulți eroi au fost îngropați pe veci în întinderile nesfârșite ale pustiului de gheață. Numele lor vor rămâne nepieritoare în memoria omenirii.

Descătușând din carapacea de gheață Pământul descoperit de ei, nepoții acestor eroi le ridicau un monument măreț, singurul vrednic de bărbăția, stoicismul și dârzenia lor: țara „osândită” se întorcea la viață.

Până atunci omenirea nu avusese încă prilejul de a realiza un proiect atât de grandios.

Consiliul Economic Mondial a adoptat hotărârea de a construi și pune în funcțiune, în prima etapă, un hidrociclon, de a degaja de ghețuri o parte a continentului, o fâșie de pământ lată de maximum o sută de kilometri, care pătrundea în adâncul continentului aproximativ o mie de kilometri. Locul unde urma să fie construit hidrociclonul fusese ales în funcție de relieful continentului, astfel ca toate apele formate de topirea ghețurilor în zona respectivă să se poată scurge la vale. Hidrociclonul zăgăzuia cu aripile sale cuprinzătoare ieșirea văii spre ocean, stăvilind drumul apei ca un baraj uriaș. Puhoaiele de apă trebuiau să treacă prin gâtul hidrociclonului și să se transforme în spumoplast.

În noiembrie emisfera australă e în toiul primăverii, începutul celui mai bun sezon pentru lucrările din Antarctida.

Grupul nostru a debarcat împreună cu geodezii și geografii pe țărmul Antarctidei, într-o regiune în care fusese proiectată construcția primului hidrociclon. Acolo pământul se găsea sub un strat de gheață gros de cinci sute de metri. Primele helicoptere de transport ne aduseseră cabanele polare demontabile și utilajul necesar.

Pe cerul Antarctidei străluceau doi sori: unul mare, cel adevărat, la linia orizontului, celălalt — microsoarele, plutea ca un mic disc strălucitor drept la zenit. Pentru perioada primăverii și a verii microsoarele fusese ridicat la înălțimea maximă, spre a se preveni posibila topire furtunoasă a ghețurilor.

Întinderile nemărginite de gheață se întindeau până la orizont cât vedeai cu ochiul. Pe albastrul pur al cerului se profilau limpede contururile orbitor de albe ale piscurilor de gheață și ici-colo petele întunecate ale stâncilor neacoperite de gheață. De jur împrejur părea că totul încremenise într-o amorțire veșnică. Zăpada afânată, în care se afundau mereu picioarele, stingherea înaintarea. Veșmântul alb al Antarctidei strălucea atât de viu în razele celor doi sori, încât nici ochelarii fumurii nu erau de niciun folos; lumina orbitoare îți lua ochii. Aerul expirat din piept se învolbura ca un abur alb. Liniștea era aproape ireală. În acea împărăție a tăcerii albe omul părea o ființă slabă, supusă naturii crude.

Trebuia să stabilim cu precizie punctul unde urma să fie clădit primul hidrociclon și apoi, cu ajutorul microsoarelui și al oglinzii zburătoare să degajăm de ghețuri o suprafață de câteva zeci de kilometri pătrați.

În clipa când am recepționat semnalele rachetoplanului lui James Count, care însoțea de la Lună la Pământ primul sistem pus la punct „microsoare-oglindă zburătoare”, aveam pregătit aparatajul pentru teleghidarea lui.

— Priviți! Priviți! strigă bucuroasă Elena Nikolaevna, care zări cea dintâi microsoarele departe, la apus.

Pe cerul senin înainta un punct luminos abia perceptibil. Treptat-treptat se înălță deasupra orizontului și, la comanda Elenei Nikolaevna, se opri deasupra noastră. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei cum topise această steluță roci de cremene în timpul experienței pe Lună, m-aș fi îndoit că ea ar putea avea o influență cât de mică asupra stratului imens de gheață pe care ne aflam.

Îndată ce microsoarele se opri la zenit, Elena Nikolaevna ordonă ca toți oamenii aflați pe o rază de două sute de kilometri de punctul nostru de comandă să intre în adăposturi. De asemenea, spărgătoarele de gheață și toate celelalte nave au primit dispoziții să se îndepărteze de coastă la o distanță suficientă. Elicopterelor care transportau materiale le era interzis să pornească în cursă. După ce toate aceste dispoziții au fost executate, sute de sirene așezate de-a lungul litoralului au început să vuiască strident. Începuse coborârea microsoarelui.

Ne aflam la punctul de comandă. Elena Nikolaevna ședea în fața tabloului cu aparatele de teleghidaj menținând permanent legătura cu rachetoplanul lui James Count.

— Lasă-l mai jos, îi comunica ea. Microsoarele a ajuns deasupra zonei șantierului. Atențiune! Încerc să preiau dirijarea sistemului!

Ea conecta când și când aparatajul de teleghidare.

— Coboară-l cu încă trei sute kilometri! Încă o sută! Stop! Microsoarele a intrat sub comanda dispozitivelor noastre.

Acum, cu o mișcare a manetei puteam face întregul sistem să se apropie sau să se depărteze, să se deplaseze în orice direcție, să modificăm centrarea luminii în focar — arma noastră de căpetenie împotriva ghețurilor antarctice.

Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui,

— Ne-am ridicat de la punctul de comandă cu elicopterul pentru a cerceta încă o dată zona lucrărilor și am zburat deasupra sectorului de litoral ce ne fusese repartizat. Era mare: douăzeci de kilometri în lățime, optzeci de kilometri de-a lungul litoralului. După datele geologilor și geografilor, în acest sector grosimea gheții varia de la cinci sute de metri la un kilometru.

Mai rar o zi așa de frumoasă: nici viscol, nici ceață. Pe cer, chiar lângă orizont, se pitulaseră câțiva norișori. Aerul era de o puritate, de o transparentă cristalină. Sub noi se întindea cât vedeai cu ochii pustiul de gheață. Doar pâlcurile de pinguini se zăreau pe țărm ca niște puncte negre mici.

— Hai să-i alungăm în apă, propuse Elena Nikolaevna. E păcat de ei. Au să ardă în focarul nostru.

— N-o să-i putem alunga pe toți, obiectă inginerul șef.

— Câți s-o putea.

Am coborât spre țărm și am început să speriem pinguinii, străduindu-ne să-i alungăm în apă, dar aceste păsări nostime se legănau de pe un picior pe altul fără a se teme de noi câtuși de puțin.

— Ei, treaba lor! rosti înciudată Elena Nikolaevna. Ia priviți, foci! Ele au să se sperie precis.

Așa s-a și întâmplat. Îndată ce ne-am apropiat de ele, focile au început să se foiască și să se cufunde în apă una după alta. Mulțumiți că reușisem să le salvăm măcar pe ele ne-am întors la punctul nostru de comandă.

În jurul întregii zone pe care o cercetasem erau instalate turnuri cu emițătoare de televiziune. Pe ecranul nostru se vedea ca în palmă întregul sector.

Câteva rachete de semnalizare au țâșnit în aer, sirenele au șuierat pentru ultima oară și microsoarele a început să coboare încet spre Pământ.

Aparatele instalate pe suprafața gheții au început să înregistreze curând creșterea temperaturii.

— Priviți, Elena Nikolaevna! spuse inginerul șef. Protejații dumneavoastră pur să se agite.

Pe ecranul televizorului te vedeau pe țărm, chiar la marginea apei niște punctulețe negre, forfotind de colo-colo. Am mărit imaginea — erau pinguinii noștri. Păsările păreau alarmate de-a binelea. Judecând după ciocurile care îi se deschideau mereu, pesemne că se tânguiau deznădăjduite de năpasta care dăduse peste ele, în timp ce dădeau din aripioare ca din niște mâini. Unele fugeau la vreo zece metri de țărm, dar se întorceau repede la grupul lor, legănându-se caraghios pe lăbuțe. Când aparatele indicară că temperatura de pe suprafața gheții se ridicase la plus treizeci de grade, pinguinii o luară la goană unul după altul către coasta abruptă și se aruncară în apă.

— Vedeți, erați îngrijorată, se adresă inginerul șef Elenei Nikolaevna. Puternic e instinctul de conservare.

Elena Nikolaevna dădu din cap a încuviințare și spuse:

— Încep să centrez focarul!

Pe măsură ce zona luminată de focar se micșora, de pe gheață se ridicau vapori tot mai năvalnic. În cele din urmă, când diametrul focarului a atins douăzeci de kilometri, iar temperatura din centrul lui a depășit o mie de grade s-a auzit o trosnitură puternică: gheața crăpa ca sticla încinsă pe care picură apă rece. Ascultând sfârâitul și fâșâitul apei ce se evapora, Elena Nikolaevna micșoră din nou focarul, ridicându-i astfel temperatura la trei mii de grade. Deodată gheața se aprinse. Limbile flăcărilor se ridicau în sus și se stingeau îndată, înlocuite de altele. Sub acțiunea temperaturii formidabile, moleculele de apă se dezintegrau în oxigen și hidrogen acesta din urmă având proprietatea de a arde. Fenomenul acesta, deși explicabil teoretic, producea o impresie stranie.

Printr-o întorsătură a manetei Elena Nikolaevna deplasă focarul pe litoral de-a lungul întregului sector al viitorului șantier. Optzeci de kilometri fură parcurși aproape într-un minut. Pe gheață rămase o adâncitură ce se distingea bine, lată de aproape douăzeci de kilometri și adâncă de peste zece centimetri. Parcă cineva trecuse peste banchiză cu un uriaș fier de călcat încins.

Elena Nikolaevna deplasă focarul înapoi pe aceeași fâșie de coastă. Procedă astfel de două ori apoi conectă dispozitivul automat de memorare, care începu să repete mecanic toate manevrele pe care le făcuse Elena Nikolaevna. Acum focarul făcea naveta dintr-un capăt la altul al fâșiei de gheață, ca o suveică în războiul de țesut, adâncind de fiecare dată cu zece centimetri șănțulețul de gheață.

— Într-un minut zece centimetri, am socotit eu. Prin urmare fâșia de gheață de pe coastă va fi topită într-o săptămână de funcționare permanentă. Vă convine un asemenea ritm?

— De minune! încuviință inginerul șef, zâmbind. Vom încerca să nu rămânem în urma dumneavoastră cu lucrările de construcție.

A doua zi, vremea se înrăutăți brusc. Pe neașteptate, începu să sufle un vânt rece, ridicând spre cer nori de zăpadă. Pe mare se stârni o hulă violentă, iar temperatura scăzu considerabil. Părea că toate duhurile rele se năpustiseră asupra oamenilor, care încercau să le cucerească împărăția ghețurilor.

Viscolul bântuia cu furie zi și noapte, fără a se liniști o clipă. Vuietul uraganului era atât de puternic încât chiar și in adăpost trebuia să vorbim foarte tare, aproape chiar să strigăm. Vălul dens al ninsorii ascunsese complet microsoarele. Aparatele de înregistrare, instalate în zona de topire, indicau că temperatura din focar scăzuse la patru sute de grade. Pentru restabilirea vechii temperaturi am fost nevoiți să coborâm și mai mult sistemul și să centrăm din nou focarul.

Aerul nu mai putea să absoarbă vaporii de apă formați din topirea gheții. Întreaga regiune a construcției era învăluită în ninsoare și ceață deasă. Când și când, dinspre mare se auzeau explozii asurzitoare ca niște bubuituri de tun: aisbergurile se rupeau de banchiză și se cufundau în mare.

Într-o dimineață, erau șase zile de la dezlănțuirea furtunii, am fost treziți de Elena Nikolaevna. M-am îmbrăcat repede și am alergat la fereastră. Viscolul încetase. Acalmie deplină. Ne țiuiau urechile din pricina liniștei cu care nu eram deprinși. Pe cerul albastru, microsoarele nostru strălucea orbitor, continuându-și acțiunea obișnuită. Oamenii se învioraseră. La dejun, toți glumeau, râdeau, dându-și seama că se apropia începutul lucrărilor mult așteptate.

Focarul luminos făcea naveta ca și până atunci dintr-o parte într-alta, dar acum își trimitea căldura nu pe suprafața gheții cum o făcuse cu câteva zile mai înainte, ci adânc în zona de topire, care se întindea până la orizont.

Fusese degajată de gheață o fâșie foarte mare din litoral. Doar ici-colo, în adâncituri, se mai vedeau pete albe, din care se ridicau aburi. Undeva, la orizont, se înălța un zid de gheață aproape vertical, marcând limpede limita zonei în care acționa focarul luminos. Acolo, după zidul de peruzea, stratul de gheață veșnic încătușa mai departe continentul. Poate că abia în clipele acelea ne dădeam seama pe deplin de forța grandioasă pe care o creasem. În câteva zile de activitate, microsoarele săpase în banchiză o vale, pe fundul căreia puteau să încapă nestingherite Parisul, New Yorkul, Moscova și Londra, luate la un loc.

Inginerul șef calculă că zona de litoral degajată de gheață se ridicase cu cinci până la șapte metri în comparație cu vechiul nivel.

Peste două zile fundul văii se uscase complet. Rămânea doar să se netezească terenul accidentat.

Inginerul șef al șantierului ne adresă pe neașteptate o propunere îndrăzneață: să nivelăm fundul gropii de fundație, topind solul cu ajutorul microsoarelui.

— Solul o să crape în timpul răcirii, obiectă James Count. Am mai făcut o asemenea experiență pe Lună.

— Acolo, la dumneavoastră, s-a produs o răcire foarte bruscă a solului, pe când aici putem să scădem temperatura treptat, îndepărtând încet focarul…

Din nou se apropie de Pământ cuplul „microsoare-oglindă zburătoare”. Focarul luminos fu concentrat și mai mult. Încet, ca niște boțuri de unt într-o tigaie încinsă, dâmburi și ridicături începură să lunece în toate direcțiile și să se topească, umplând viroagele. Acum, de pe fundul adânciturii se înălța în văzduh un nor întunecat de fum, depunându-se împrejur într-un strat gros, negru.

Am plimbat de câteva ori focarul, fierul nostru de călcat, pe fundul adânciturii și atât a fost suficient pentru ca acesta să devină cât mai neted. Acum lumina nefocalizată aluneca încet de-a lungul coastei.

— Gata? exclamă mirat inginerul șef. Admirabil! Vă rog numai să încetiniți răcirea solului.

— Până mai adineaori ne-ați zorit, iar acum vreți să încetinim. Șiret mai sunteți! Mai bine recunoașteți că n-aveți totul gata pentru începerea lucrărilor de construcții, spuse râzând Elena Nikolaevna.

Peste trei zile, am terminat răcirea solului și descentrând sistemul la limită, l-am ridicat la mare înălțime. Acum microsoarele lumina o suprafață întinsă, determinând doar o slabă topire a ghețurilor.

În timpul răcirii, fundul adânciturii crăpase totuși în două locuri. Crăpăturile au fost umplute cu o soluție de ciment. Nimic nu mai împiedica începerea lucrărilor. Și ele au început…

La apelul Consiliului Economic Mondial de a participa la valorificarea noului continent au răspuns zeci de mii de oameni de diferite naționalități și profesiuni. Nimeni nu se speria de greutăți. E de la sine înțeles că pe șantierele Antarctidei nu se muncea manual. Acolo fuseseră aduse toate mijloacele tehnice moderne, atât de ample. Totuși natura acelui tărâm aspru încă nu fusese supusă. Prin părțile acelea domnea încă frigul, bântuiau geruri cumplite, uragane năprasnice. Era limpede că acolo trebuia să se muncească în condiții nespus de grele, că victoria avea să vină după o luptă dârză, plină de primejdii, care necesita încordarea la limită a forțelor omenești. Greutățile nu-i pot însă opri în cale pe cei care luptă pentru un țel măreț. Pe litoral acostau în fiece zi spărgătoare de gheață, sosind unul după altul. Ele aduceau oameni și materiale din toate colțurile lumii. Așezările constructorilor se ridicau una după alta pe țărmul degajat de gheață.

Curând, litoralul nu mai putea fi recunoscut. Pe fundul gropii de fundație apăruseră mașini pășitoare uriașe. Ele deplasau și montau cu ușurință piesele viitorului hidrociclon, înalt cât o clădire cu trei etaje. Fundul gropii de pe șantier era luminat de zecile de mii de flame ale sudurii, duduind și respirând ca o gigantică ființă vie.

Părea că acolo, jos, domnea haosul și o harababură de neînchipuit. Așa i se pare întotdeauna unui necunoscător când vede pentru întâia oară un mare șantier. De fapt însă totul era subordonat unui plan de ansamblu dinainte stabilit.

…Vara antarctică se terminase de mult. Începuse lunga noapte polară. Acolo continua să domnească însă ziua veșnică; razele microsoarelui revărsau o lumină egală peste întregul pustiu de gheață.

Lucrările de pe litoral se apropiau de sfârșit. Aripile — stăvilarele hidrociclonului — zăgăzuiau o masă enormă de apă, acumulată în timpul verii din topirea ghețurilor. Se apropia ziua intrării în funcțiune a hidrociclonului.

…Ne-am ridicat cu elicopterul la câțiva kilometri înălțime. Hidrociclonul se vedea bine. Îmbrăcat în plăci negre de supertermit, el se contura pronunțat pe fundul alb, strălucitor al banchizei. În înaltul cerului pluteau microsoarele și oglinda zburătoare, parte componentă a acelui complex dispozitiv calorigen.

Focarul începu să se concentreze treptat, luminând din ce în ce mai viu sectorul central al hidrociclonului. Supertermitul negru deveni vișiniu închis, apoi slab. Razele focarului se revărsau dincolo de limitele hidrociclonului, luminând gheața. Acolo, temperatura, deși mult mai scăzută decât în centrul focarului, era totuși destul de mare, și iată că banchiza începu să se topească sub ochii noștri.

Primele șuvoaie de apă începură să curgă pe povârnișul înalt de gheață de pe marginea adânciturii, năpustindu-se ca un râu bogat în ape pe estacadele hidrociclonului. Câteva minute mai târziu, prin cealaltă parte a hidrociclonului, orientată spre mare, apăru panglica îngustă a spumoplastului.

Din gurile noastre răsună o exclamație de entuziasm. Panglica neîntreruptă de spumoplast, prinsă în puternicele gheare de oțel ale conveierului, începu să se cufunde în apă ca un șarpe nesfârșit. Hidrociclonul intrase în funcțiune.

Apa provenită din banchiza topită creștea cu fiecare oră. Acum ea nu se mai rostogolea c,a un râu de pe zidurile de gheață ale barajului, ci se prăvălea ca o cascadă furtunoasă. Apa, înspumată în miliarde de stropi, se învâltora, năvălind în hidrociclon.

Vestea cu privire la punerea în funcțiune a primului hidrociclon făcu ocolul întregii lumi.

Trecuseră sute de ani de când expediția lui Roald Amundsen atinsese Polul Sud, dobândind prima victorie în lupta aspră cu natura Antarctidei. Și iată că acum oamenii, stăpâni pe mijloace tehnice noi, se încleștaseră într-o luptă pe viață și pe moarte cu ghețurile inaccesibile. Bătălia pentru Antarctida începuse.

Trecuse o jumătate de an. Pe litoralul Antarctidei fusese degajată de gheață o regiune întinsă.

Sute de oameni de știință sosiseră pe acest pământ misterios. Antarctida își dezvăluia în fața lumii imensele sale bogății: părea un sipet plin cu giuvaeruri.

Albaștrii munți de gheață ascunseseră ca niște străjeri din basme de-a lungul mileniilor fabuloase comori, tăinuite sub ei.

„Se poate face foc și cu asignate”, spunea cu amărăciune Dmitri Ivanovici Mendeleev, văzând cât de barbar risipeau oamenii huila și petrolul, folosind drept combustibil aceste, comori prețioase. Acum acele combinații organice de valoare deveniseră materie primă pentru industria chimică. Din petrol și huilă se fabricau piese de mașini, rulmenți, pinioane, fibră, sticlă cu noi calități optice, mase plastice, cauciuc, substanțe izolante, arcuri, piele artificială, erzaț de plumb, fuzelajul stratoplanelor, mobilă și multe alte materiale, a căror simplă enumerare ar umple câteva zeci de pagini.

În Antarctida au fost găsite resturi de plante și animale care au pierit demult și, ceea ce-i mai interesant, vestigiile unei străvechi civilizații omenești. Fără îndoială, demult de tot, acest Pământ a fost locuit și populat de oameni. Atunci, când și cum a fost acoperit atât de masiv cu gheață? În urma cărui cataclism au dispărut oamenii? Au pierit ori s-au răspândit pe tot Pământul? Ce rasă de oameni a trăit acolo cândva, în vremuri îndepărtate? Pe oamenii de știință îi așteptau mari surprize…

În timpul acesta, noi țineam sub observație activitatea microsoarelui care lumina neîncetat deasupra noastră. Poate că neajunsul principal al microsoarelui nostru era că nu apunea niciodată. Oamenii se culcau și se sculau în lumina soarelui — asta-i enerva și-i stingherea în muncă.

Grupul nostru elaboră o schemă de teleghidare a microsoarelui, cu ajutorul căreia, acesta, deplasându-se pe bolta cerească urma ca seara să apună, iar dimineața, la vremea cuvenită, să răsară. La nevoie putea fi creat un sistem cibernetic complex, de dirijare, astfel ca pe continent, să alterneze nu numai ziua și noaptea, dar și anotimpurile anului. Lucrul acesta era însă complicat de faptul că traiectoria microsoarelui trebuia trasată cu minuțiozitate astfel ca acesta să nu stingherească alternarea obișnuită a zilei și nopții pentru locuitorii de pe continentele din apropierea Antarcticei.

Când razele microsoarelui au topit gheața din centrul Antarctidei a ieșit la iveală o peșteră adâncă ce pătrundea în Pământ pe câteva sute de metri. În această peșteră se aduna apa. Sorbul era atât de puternic încât la suprafața Pământului se formase o viitoare imensă, care șuierând cu aviditate trăgea mase imense de apă.

Toți cei care soseau în Antarctida căutau neapărat să vadă această priveliște nemaiîntâlnită. Noi înșine am fost acolo și am privit îndelung sloiurile mari și mici care se roteau încet departe de viitoare, apoi, descriind o spirală după alta, erau trase tot mai aproape de sorb, unde, prinse de vârtej, se mai răsuceau năvalnic de câteva ori și dispăreau sub Pământ. Pesemne că undeva în adânc, apa ajungea pe un strat de magmă și, venind în atingere cu aceasta, se transforma pe loc în vapori, fiindcă ici și colo, la câțiva kilometri de vâltoare, din crăpăturile Pământului începuseră să țâșnească gheizere fierbinți, datorită cărora în zona aceea topirea ghețurilor se întețise. Din pricina gheizerelor fierbinți (în câteva luni de la formarea viitorii erau deja câteva sute) zona aceea fu botezată curând Islanda de sud.

O mulțime de geografi și geologi studiau regiunea aceasta, alcătuită din munți înalți, presărați cu stânci uriașe, netezite cândva de sloiuri, și văi adânci pline de apă. Pe alocuri, în vâlcele se păstraseră resturile unui sol străvechi, preistoric, care stârnea un mare interes în rândurile pedologilor, întregul peisaj antarctic era pustiu. Nu se zărea nicăieri un arbust, un fir de iarbă, un copăcel. Totuși viața preistorică ce dispăruse ca din senin lăsase urme pretutindeni în mijlocul acelui peisaj monoton. În Pământ se găseau, strivite de gheață, oase de animale dispărute, pene de păsări, oseminte de oameni primitivi și unelte rudimentare de piatră. Pe alocuri au fost descoperite, conservate admirabil, pe jumătate acoperite de nisip, leșuri de mamuți, de tigri cu colții în formă de sabie, rinoceri uriași, cai sălbatici, bizoni și girafe. Moartea lor, ca și aceea a animalelor preistorice din emisfera boreală, survenise după toate probabilitățile prin surprindere, ca urmare a unui cataclism misterios, care schimbase întreaga configurație a solului. Aveau la ce se gândi oamenii de știință.

Într-o zi, pe când grupul nostru făcea în regiunea viitorii măsurătorile curente ale fluxului luminos al microsoarelui, ne-am pomenit cu paleontologul Inagos apropiindu-se în mare viteză cu ornitopterul. Paleontologul părea foarte agitat; dădea din mâini și, uitând că avea la el un radioemițător portativ, striga ceva din răsputeri. Acest entuziast cutreiera neobosit prin Antarctida, făcând o descoperire după alta. El găsise rinocerul gigantic înghețat, bine conservat, cu două coarne uriașe pe nas, care a fost transportat îndată la Muzeul Zoologic al Academiei Mondiale de Științe unde e păstrat și azi în stare de congelare.

— Iar a descoperit ceva, spuse Gin Fan-și, îndepărtându-se de aparat. Are noroc și basta! Hm, noi n-am găsit încă nimic, afară de scheletul unui pește dispărut. E pur și simplu un vrăjitor.

— Are un fler special pentru descoperiri, zâmbi Elena Nikolaevna, am spus demult lucrul acesta. E un talent înnăscut. Nu m-aș mira dacă ar găsi sub gheață cartea, pe care n-am tipărit-o încă, despre microsoare.

Inagos ateriză pe terenul nostru, presărat cu bolovani mari.

— Decolați și veniți după mine! Repede!

— E limpede! A găsit ceva! Explică măcar ca lumea ce ai descoperit? îl rugă Elena Nikolaevna.

— Nu știu încă nici eu însumi. Ajutați-mă să mă lămuresc. O fi o vrăjitorie. Pur și simplu nu-mi vine să-mi cred ochilor.

— Hei, Inagos, acum nu ne arde de vrăjitorii. Facem măsurători. N-avem timp.

— Lăsați măsurătorile, le faceți pe urmă. Haideți!

— Atât de agitat nu te-am văzut nici chiar atunci când ai descoperit vestitul dumitale rinocer, zâmbi James Count. Doar n-ai găsit încă unul?

— Dumneata ești un rinocer, bombăni oțărât paleontologul. Eu vorbesc serios și dumnealui… Ceea ce am descoperit este, ca să zic așa, necunoscut științei. Dacă nu vreți să veniți, vă privește, am să chem pe altcineva.

— Hai să mergem, ne îndemnă Gin Fan-și. Pesemne că a aflat într-adevăr ceva interesant.

Lăsând baltă aparatele, am decolat cu ornitopterele, luând-o repede după Inagos.

— Știți ceva, zise Elena Nikolaevna, hai să încercăm să descoperim și noi ce a descoperit el. Doar n-o să le găsească numai el pe toate!

Sub noi defila același peisaj antartic pustiu, aceiași munți neteziți de ghețari, stânci crestate de sloiuri, lacuri mici și mari, șuvoaiele fierbinți ale gheizerelor țâșnind la mare înălțime, și piscuri cu glugi de zăpadă încă netopită.

Am zburat tot drumul în tăcere, privind cu atenție solul de sub noi. Fiecare dorea să vadă ce! dintâi ceea ce descoperise Inagos. Nimeni nu vedea însă nimic. Deodată Gin Fan-și strigă:

— Priviți!

— Ce? întrebară în același timp câteva glasuri.

— Lacul acela!

— Ce, vezi ceva neobișnuit la el?

— Nimic…

— Atunci de ce strigi?

— Uite așa, spuse mucalit Gin Fan-și. M-a apucai ciuda…

Am izbucnit toți în râs.

— Lăsați glumele, ne zori Inagos. Dați-i drumul mai repede. Vă arăt eu îndată. Vedeți pietroaiele acelea?

În punctul spre care arăta cu mâna nu se zăreau decât niște bolovani șlefuiți de sloiuri, așa cum erau o sumedenie pretutindeni.

— Ei, vedeți ceva?

— Nu…

Inagos dădu din mână a lehamite și coborî spre o stâncă înaltă. L-am urmat.

Într-o nișă adâncă, sub stânca înclinată, se afla un cerc oval acoperit de veacuri cu noroi. În câteva locuri, acolo unde noroiul se desprinsese, cercul avea o lucire mată, argintie. Diametrul lui era aproximativ de un metru. În partea anterioară se îngroșa vădit, ca inelele la care se montează pietre prețioase. De ambele părți ale acestei porțiuni îngroșate porneau niște vergele destul de lungi, ascuțite la capete. În centrul porțiunii îngroșate, cercul fusese curățat de noroi. Acolo se zărea o adâncitură netedă de formă eliptică cu suprafața bine șlefuită. Adâncitura era tivită cu un desen complicat, încâlcit, reprezentând pesemne frunzele vreunei plante. Sub desen se vedea un șirag lung de semne de ieroglife ciudate, reprezentând o îmbinare de liniuțe întretăiate, de zigzaguri întortocheate și linii șerpuite.

Nespus de intrigați, ne-am apucat să curățăm noroiul de pe cerc, scrutându-i suprafața.

— Fiți cu băgare de seamă, ne rugă Inagos. Gin, cu ce seamănă semnele astea?

— Cu scrierea arabă, răspunse Gin, dar foarte vag.

— Cum o fi ajuns aici? se întrebă mirată Elena Nikolaevna. E absurd să presupui că un asemenea obiect ar fi putut fi lucrat de oamenii primitivi din epoca de piatră. Cu atât mai mult cu cât nu cunosc nici metalul din care este făcut inelul.

— Se pare că nici nu-i metal, observă James Count. Mai degrabă seamănă cu o masă plastică.

— Ce intenții ai, Inagos?

— În primul rând vă rog să mă ajutați să spăl cu grijă noroiul de pe el. Trebuie fotografiat neîntârziat, îndată, în toate amănuntele, ieroglifă cu ieroglifă!

— La ce bun o asemenea grabă? se miră Elena Nikolaevna.

Inagos se uită foarte serios la ea și răspunse liniștit:

— Câte accidente regretabile nu s-au întâmplat cu descoperirile științifice! Haideți mai bine să-l fotografiem neîntârziat!

Pe aproape se afla un lac. Am zburat într-acolo, am umplut gălețile de cauciuc cu apă, ne-am întors și am început să stropim enigmaticul inel. Inagos ștergea cu grijă noroiul. Spăla meticulos fiecare semn nou, iar acestea se iveau din ce în ce mai multe. Inscripțiile străvechi nu suferiseră deloc din pricina timpului. Erau clare și adânc săpate. Inagos se udase tot, dar freca cu înverșunare cercul. În sfârșit, acesta strălucea de curat ce era. Inagos apucă cu cârpa udă vergeaua care pornea din dreapta inelului și șterse noroiul de pe ea. Spre mirarea noastră, vergeaua curățată de noroi avea o culoare vânătă închisă. Microsoarele se reflecta ca o șuviță strălucitoare de-a lungul axei sale. Inagos freca cu cârpa vergeaua din stânga strângând-o cu mâna. Pe neașteptate răsună un țăcănit ușor, abia perceptibil, în urma căruia se auzi un bâzâit egal, monoton, ce părea că vine din interiorul cercului.

Inagos își trase brusc mâna de pe vergea.

— Ce-i asta? Fotografiați cercul, repede!

Am sărit înapoi înspăimântați. Gin Fan-și făcu câteva fotografii și se dădu și el îndărăt.

— Fugiți! strigă. Repede, după stânca aceea!

N-am mai apucat să fugim. În centrul cercului, acolo unde se găsea adâncitura eliptică apăru o pală albă, tulbure. Ea ne învălui repede, ca o ceață ce țâșnea din interiorul cercului în toate direcțiile. Cercul pieri încet din vedere. În fața noastră apărură contururile tulburi ale unor obiecte difuze, de pe care, ca hipnotizați, nu ne-am mai putut desprinde privirile. Mă cuprinsese o neliniște, o senzație apăsătoare, presimțirea unei nenorociri inevitabile, stranii. Gândurile mi se învălmășeau în cap. Se auzea încet o melodie bizară. Ceața se risipi, se iviră liniile unor munți înalți, acoperiți cu o vegetație verde, deasă.

Mă aflam pe o pajiște netedă. În fața mea se găseau doi oameni neobișnuit de înalți, cu o conformație a corpului ciudată, aproape piramidală. Picioarele groase, puternice, cu tălpi uriașe, teșite, păreau să-i susțină greu pe giganții aceia de patru metri. Trupul lor era înfășurat strâns într-o pânză gălbuie, străvezie, prin care se zărea îmbrăcămintea de culoare închisă. Pe capetele pleșuve aveau niște cununi cu două vergele vineții. Pe chipurile albe ca varul ochii lor mari, albaștri, așezați aproape unul de altul, mă priveau fix, fără să clipească, binevoitori.

Abia atunci am observat în jurul meu o mulțime de negri, scunzi, goi goluți, vânjoși, năpădiți de păr roșcat. Ochii lor mici, înfricoșați se uitau la uriași de sub sprâncenele căzute, stufoase, cu o spaimă și o deznădejde de nedescris. Gâtul scurt și bărbia teșită îi făceau să semene cu niște maimuțe.

Deodată, uriașii ridicară mâinile și toată gloata de oameni primitivi se prăvăli în genunchi, zvârlind ghioagele și securile de piatră.

Am simțit deodată că o forță neobișnuită, copleșitoare, de neînvins, ca o vrajă, punea stăpânire pe rațiunea mea, silindu-mă să le execut docil și stupid poruncile.

Cred că niciun om de știință n-ar putea să se laude că înțelege limba rudimentară a oamenilor primitivi. Eu însă — uluitor — o înțelegeam! N-aș putea să redau cu exactitate sensul acelor mugete stranii, dar în general vorbind, oamenii primitivi, îi rugau în genunchi pe uriași să nu-i părăsească, îi implorau să rămână și să-i ocrotească mai departe la vânătoare și la pescuit. Tribul oamenilor primitivi le făgăduia uriașilor că le vor da cele mai frumoase fete și le vor face rost de pietrele negre preferate de ei, atâtea câte vor dori. Într-o stare frenetică, extatică, își loveau din răsputeri frunțile de pământ și-și frângeau mâinile, rugându-se.

Pe fețele albe ale uriașilor se ivise un zâmbet binevoitor.

— Cezoncl… rosti încet unul dintre ei, pesemne mai marele lor și clătină negativ din cap.

Am înțeles; spusese: „Adio”! Din gâtlejurile oamenilor îngenunchiați izbucni un urlet deznădăjduit. În același timp am simțit și eu o deznădejde de neînțeles. Unul din uriași făcu câțiva pași înainte, își luă de pe cap cununa cu două vergele vineții, o puse jos, se dădu înapoi cu un pas și spuse:

— Iirgo-enes-via-poluno-șerpni-dhaa. Rolgo-dhaekesl.

Nu pot să-mi dau seama cum, dar în mintea mea apăru tălmăcirea acestei fraze: „Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu. Păstrați-o!”

După aceasta îl luă de subsuori pe un negru vânjos, căpetenia tribului, îl ridică de jos cu brațele-i puternice și-i șopti ceva la ureche, arătând cu ochii spre cununa enigmatică. Punându-l jos pe negrul care tremura de spaimă, uriașul ridică din nou brațele în sus și, împreună cu tovarășul său, începu să se dea încet înapoi, fără să-și ia privirea ochilor albaștri de la oamenii primitivi. Așa, tot. dându-se înapoi, s-au îndepărtat amândoi cu vreo patru sute de metri, apoi s-au întors și au luat-o la goană în salturi mari către un obiect lunguieț care se afla departe, într-o vale dispărând înăuntrul lui. Într-o liniște apăsătoare, trecu o clipă, încă una și deodată dintr-un capăt al obiectului acela lunguieț țâșni un fulger alb, orbitor, care săgetă stânca verticală ce-i stătea în față. Obiectul lunguieț de acolo luă înălțime, descrise pe cer o mare spirală și pieri din vedere.

Oamenii primitivi săriră în picioare, tânguindu-se amarnic, de parcă ar fi plâns o pierdere ireparabilă. Unii dintre ei își zgâriau fața până la sânge cu unghiile ascuțite. Deodată, se auzi o melodie domoală, stranie. Încet-încet mulțimea de oameni primitivi, care se tălăzuiau îndurerați, se destrămă, apoi dispăru din fața ochilor. Prin ceața albă care mă învăluise iar din toate părțile am zărit câteva clipe un crâmpei de cer întunecat, cu stele strălucitoare. În apropierea unei stele se zărea cununa misterioasă cu cele două vergele. Priveliștea cerului înstelat pieri tot atât de brusc precum apăruse. M-am dezmeticit și m-am uitat împrejur.

Lângă mine erau Elena Nikolaevna, James Count, Gin Fan-și, și Inagos. Priveau în toate părțile tot atât de nedumeriți ca și mine. În fața noastră se găsea cununa argintie cu cele două vergele laterale.

— Ce halucinație! exclamă Inagos. Ați văzut și dumneavoastră ceva sau numai mie mi s-a năzărit?

Se dovedi că toți văzuserăm una și aceeași scenă a despărțirii uriașilor de oamenii primitivi și că înțeleseseră tot ce vorbiseră aceștia între ei.

— Ce să fie asta oare? a întrebat Elena Nikolaevna, privindu-ne întrebător.

Tăceam cu toții, neștiind ce să-i răspundem.

— Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu… repetă îngândurat James Count. Ce-ar putea să însemne asta?

— Da, o asemenea enigmă n-o dezlegi atât de ușor, observă Inagos. E bizar faptul că o forță tainică, ascunsă în cununa asta, a înviat în mintea câtorva oameni una și aceeași imagine. Mai mult, într-un fel de neînțeles a insuflat în conștiința noastră sensul schimbului de cuvinte dintre uriași și oamenii primitivi.

— Oare ce forță să fie asta? întrebă Gin Fan-și.

— Eu am impresia, spuse Elena Nikolaevna, că în această cunună se află un dispozitiv de memorare foarte perfecționat, necunoscut nouă, care a reprodus în fața noastră evenimente ce s-au întâmplat pe Pământ cu mii de ani în urmă.

— Dumneata crezi că tot ce am văzut noi acuma s-a petrecut aievea? am întrebat-o mirat.

— Da, cred că în vremuri imemorabile cândva, înainte de acoperirea Antarctidei cu gheață, au venit pe Pământ dintr-altă lume niște uriași albi care și-au lăsat aici cununa, sperând că urmașii acelor primitivi le vor dezlega taina.

— Asta sună a mit, observă James Count, clătinând din cap.

— De ce? îl înfruntă cu aprindere Inagos. Dacă nu admitem ipoteza Elenei Nikolaevna nu putem da acestui fenomen nicio explicație științifică. Judecați puțin. Am găsit o cunună care, fără îndoială, a stat multă vreme sub stratul de gheață și noroi. Cine a putut face o asemenea cunună? Primitivii epocii de piatră? Desigur că nu. Contemporanii noștri? Noi nu suntem în stare să realizăm un aparat de memorare atât de perfecționat.

— În linii generale, am văzut ceva asemănător cu un an în urmă la Vancouver, în Canada, spuse Elena Nikolaevna. Acolo, un profesor a elaborat o nouă schemă a unui aparat cu memorie electronică. Nu a expus amănunțit fondul invenției sale. Știam că laboratorul lui face experiențe cu curenți de diferite frecvențe, de la cel mai scăzut la cel mai înalt. Odată, în timpul unei experiențe, el însuși și colaboratorii lui au căzut pe neașteptate într-un somn adânc. Au dormit până seara, trezindu-se abia atunci când în institut, la sfârșitul zilei de muncă, a fost deconectat curentul electric, așa cum se face în multe instituții. După aceea au reușit să stabilească că somnul lor fusese provocat de o anumită combinație a oscilațiilor electromagnetice de diferite frecvențe cu care făceau experiențe în momentul acela. Este interesant că această combinație de oscilații electromagnetice de diferite frecvențe nu numai că i-a adormit, dar le-a provocat și un anumit vis; în timpul somnului au avut cu toții niște halucinații absurde, vedeau niște panglici șerpuitoare în felurite culori, baloane strălucitoare și puncte mobile. Mulți spuneau că mișcarea acestor obiecte viu colorate era însoțită de o muzică lină, melodioasă. E caracteristic faptul că niciunul dintre ei n-a avut un vis coerent. Acest lucru dovedește că pot fi provocate anumite vise cu ajutorul oscilațiilor electromagnetice. Cred deci posibil ca această cunună misterioasă să fie un aparat foarte perfecționat, cu memorie electronică, ale cărui posibilități de realizare abia sunt sondate azi de contemporanii noștri.

— Iar uriașii albi posedau o tehnică atât de avansată, acum peste o sută de mii de ani, exclamă Inagos. Închipuiți-vă ce viață trebuie să fie acum acolo, pe planeta lor, care se rotește în jurul soarelui portocaliu!

— Ar fi util să găsim și alte urme care să confirme că uriașii albi au fost într-adevăr cândva pe Pământ, am spus eu.

— Ce spuneți! De atunci au trecut mii de ani așa că, pur și simplu din punct de vedere fizic, nu mai putea să rămână nicio urmă, obiectă Inagos.

— Și asta o spui dumneata, un paleontolog!? exclamă Gin Fan-și, depărtându-se de cunună câțiva pași și ridicând de jos o piatră albă. De pildă asta nu-ți spune nimic?

Nu trebuia să fii paleontolog cu experiență pentru ca, aruncând o privire fugitivă asupra bucății albe și solide de cuarț, să-ți dai seama că fusese prelucrată cândva de mâna omului.

Inagos smulse bucata de cuarț din mâna lui Gin Fan-și, cercetând-o cu atenție.

— Seamănă cu securea de piatră pe care o ținea în mână căpetenia tribului primitiv. Priviți! Are chiar și orificiul făcut pentru coadă!

— Iată încă o urmă! exclamă satisfăcută Elena Nikolaevna.

— Nu, această piatră deși își are importanța ei nu poate fi o dovadă a faptului că uriașii albi au fost într-adevăr pe Pământ. Piatra a aparținut unui om primitiv, nu uriașilor.

— Eu știu unde putea rămâne o urmă și de la uriași! strigă pe neașteptate Elena Nikolaevna.

— Unde? am întrebat cu toții într-un glas.

— Vă amintiți? Când uriașii și-au luat zborul de pe Pământ, din racheta lor a țâșnit un șuvoi de lumină care a lovit în stâncă!.. Ce-ar fi dacă am încerca să găsim această stâncă?

Am întâmpinat cu entuziasm propunerea Elenei Nikolaevna. Gin Fan-și ne zorea. Inagos însă nu a voit să meargă cu noi. El a rămas lângă cunună pentru a o fotografia din nou cât mai minuțios.

— Ați văzut, i-am întrebat pe tovarășii mei, că nu numai noi, dar și oamenii primitivi au înțeles ce le-au spus uriașii. Țineți minte cum au început să urle când uriașii au refuzat să rămână pe Pământ? Pesemne că acei străini puteau să insufle oricărei făpturi omenești gândirile lor. Probabil că înțelegeau limbile străine tot atât de bine ca și pe a lor.

— Pentru asta se pare că ar trebui să păstrezi chiar tainele procesului de gândire, remarcă Elena Nikolaevna.

— Ah, dacă ar fi fost cu noi soțul dumneavoastră! se tângui James Count. El ar fi determinat numaidecât ce zonă a cerului înstelat am zărit la sfârșitul acelei scene stranii, înainte ca vedenia să fi dispărut.

— Mă tem că acest lucru nu-i chiar atât de simplu. Doar în răstimp de sute de mii de ani stelele trebuie să-și fi schimbat într-o oarecare măsură poziția, se îndoi Elena Nikolaevna.

— Țineți minte cuvintele uriașului care a lăsat jos cununa? „Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu”. El socotea desigur că cununa va fi găsită de generațiile viitoare de oameni care, într-un fel sau altul vor fi în stare să ia legătura cu ei. Păcat că nu i-a trecut prin minte să mai spună ceva.

— Un lucru de care nu se poate îndoi nimeni, am adăugat eu, mi se pare faptul că planeta de pe care au venit uriașii este mult mai mare decât Pământul nostru.

— De ce?

— Fiindcă era evident că ei se simțeau pe Pământ mult mai ușori decât pe planeta lor. Ați băgat de seamă ce salturi uriașe au făcut până la rachetă! Așa mergem noi pe lună… E limpede că planeta lor e mai mare.

Cine știe câtă vreme ne-am mai fi împărtășit impresiile, dacă Gin Fan-și n-ar fi observat o stâncă care semăna cu aceea de care se lovise jetul de gaze al rachetei. Am zburat într-acolo. Spre marea noastră mâhnire, pe stâncă nu existau niciun fel de urme care să fi dovedit că s-ar fi petrecut acolo cândva un eveniment atât de important.. Totuși nu ne venea să credem așa ceva. Am cercetat cât mai amănunțit toată stâncă. Nimic! Nicio scobitură cât de mică nicio piatră topită nu se găsea pe ea.

— Ei, spuse James Count, oftând obosit. La urma urmei cununa în sine este o dovadă suficient de convingătoare.

— Ia stați! Îl întrerupse Elena Nikolaevna. Priviți, terenul nostru nu se vede de aici! Asta dovedește că am cercetat altă stâncă. Uite, de la stâncă aceea se vede terenul. Hai într-acolo!

— N-a trebuit să cercetăm mult suprafața acelei stânci pentru a descoperi pe ea o adâncitură destul de mare, cu diametrul cât trei staturi omenești, rotundă, cu marginile netede, topite. Adâncitură era atât de neobișnuită încât îți dădeai seama îndată că nu fusese făcută de elementele naturii. Careva emise ideea că după acest semn se putea determina cu destulă precizie dimensiunea rachetei fotonice a uriașilor.

— Interesant, foarte interesant… murmură Gin Fan-și, pipăind peretele neted al adânciturii. Asta nu mai e hipnoză, nici sugestie, ci o dovadă palpabilă, care pe deasupra poate fi și fotografiată. Și chiar am să fac numaidecât lucrul acesta. Ne fotografie pe fondul adânciturii, apoi luă numai adâncitura din diferite unghiuri.

Am mai cercetat câtăva vreme împrejurimile stâncii, încercând să mai găsim vreo urmă a vizitei pe Pământul nostru a misterioșilor uriași albi. N-am mai descoperit însă nimic.

Ne-am întors înapoi spre locul pe care se afla cununa, și acolo am dat de o priveliște bizară: Inagos se clătina încoace și încolo cu palmele la tâmple.

— Inagos! Îi strigă Elena Nikolaevna.

Paleontologul nici nu se întoarse măcar. Planând în aer, de cealaltă parte a cununii, ne uitam la el mirați.

— N-o fi înnebunit de bucurie? întrebă Gin Fan-și.

Inagos făcu un pas înainte, legănându-se, și-și frecă ochii cu mâinile. Am înțeles ce se întâmplase.

— Ai conectat din nou cununa? întrebă Elena Nikolaevna.

— În lipsa dumneavoastră m-am gândit că poate n-o să mai funcționeze și am hotărât să verific…

— Ei, și ce s-a întâmplat?

— Am văzut aceeași scenă…

I-am povestit amănunțit lui Inagos despre adâncitura din stâncă. El sări în sus de bucurie.

— Trebuie să comunicăm neîntârziat descoperirea noastră. Prevăd că are să dea mult de lucru paleontologilor, lingviștilor, astronomilor, etnografilor, astronauților, constructorilor de rachete și oamenilor de știință din multe alte specialități. În fața noastră se deschide posibilitatea de a ne arunca privirile într-un trecut foarte îndepărtat. Ați reușit să fotografiați adâncitura din stâncă?

…Focul era pe sfârșite. Deasupra tăciunilor de vreascuri, albiți de spuză, mai pâlpâia când și când câte o văpaie firavă. Clipind ici și colo, punctele roșii ale jeraticului abia mai dădeau puțină căldură. Coborâse noaptea. Ne împresurase cu un văl negru care nu ne încălzea de loc. Dinspre mare adia o boare răcoroasă, ce te amețea cu prospețimea ei și cu mireasma algelor. Pe cer se aprinseseră stele strălucitoare și numai spre apus, dincolo de munți, se mai zărea încă o geană purpurie: microsoarele își trimitea ultimele raze înainte de a scăpata cu totul dincolo de zare.

Împrejur era liniște. Doar plescăitul ușor al undelor lacului tulbura liniștea solemnă a nopții. Am strâns în jurul focului vreascurile nearse și le-am aruncat peste jeratic. O șuviță de fum străveziu se înălța spre cer răsucindu-se. Vreascurile începură să pâlpâie și o flacără vie lumină din nou pentru câteva clipe totul de jur împrejur.

Focul veșnic… Cândva, acum câteva sute de mii de ani, oamenii primitivi ședeau în jurul focului, aprins pentru întâia oară, privind îndelung, cu spaimă și mirare flăcările ciudate, de neînțeles, care îi făcuseră deodată mai puternici decât toți ceilalți locuitori ai planetei. Ce cugetau ei atunci? Ce gânduri le aprinseseră în ochi o sclipire de bucurie? Greu se poate răspunde la asta. Firește, nici nu le putea trece prin minte că, pornind de la acel focșor, oamenii vor dobândi după milenii o putere nemaivăzută asupra naturii, vor deveni stăpânii nu numai ai planetei lor, dar și ai altor lumi.

Priveam focul ce se stingea și mâna mi se întindea de la sine după alte vreascuri care să prelungească chiar și pentru scurtă vreme viața focșorului nostru.

Unde va ajunge omenirea? Deocamdată părea pur și simplu cu neputință să prezici cu certitudine care va fi limita progresului tehnic. Sub ochii mei se petreceau transformări atât de grandioase, la care cândva nici măcar nu puteam visa.

Învârteam în mâini o banană coaptă, curățind-o încet de coaja cărnoasă, galbenă și zâmbeam în sinea mea. În acea banană, dintre cele mai obișnuite, nu era nimic deosebit. Și totuși, dacă li s-ar fi spus oamenilor cu o sută sau două sute de ani mai înainte că vor mânca banane cultivate în Antarctida, orice om de știință, chiar o somitate, ar fi fost luat în râs. Totuși acest fapt devenise o realitate.

Acum câțiva ani, după lansarea microsoarelui, gheața rămăsese în Antarctida doar pe piscurile înalte, ale căror glugi albe sclipeau ca și mai înainte sub razele soarelui artificial, așa cum în Africa toridă strălucește coroana de argint a piscului Kilimandjaro.

Clima Antarctidei era acum atât de blândă, țărmurile mărilor ei interioare cu apă dulce erau înveșmântate cu o vegetație atât de luxuriantă și de pitorească, încât veneau într-acolo oameni din toate părțile Pământului. Antarctida era brăzdată de la un capăt la altul de autostrăzi largi. În preajma numeroaselor zăcăminte, bogate în minereuri utile, se ridicaseră mari combinate automatizate. Oamenii aduseseră cu ei păsări și alte animale. Acum nimeni nu mai observa că viața înflorise acolo numai datorită microsoarelui. Acesta răsărea și apunea tot atât de regulat ca și soarele adevărat supunându-se comenzilor emise de dispozitivele electrostatice.

Oamenii care populaseră Antarctida se străduiau să mărească suprafața utilă de Pământ, apt pentru cultivare. După topirea banchizei, în Antarctida fuseseră descoperite rămășițe din vechiul sol, preistoric, numeroase straturi de nisip, Pământ argilos, și pe alocuri cernoziom. Întinderi imense erau însă presărate cu stânci și bolovani. De aceea se începuse construirea câtorva combinate gigantice care prelucrau pietrele și bolovanii transformându-le în Pământ bun pentru cultură. La pulberea artificială produsă din pietre se adăugau substanțe chimice speciale, microorganisme și îngrășăminte care accelerau formarea humusului din plante.

Henri Lamel inițiase o realizare importantă. El adusese în Antarctida ferigi de pe planeta Venus, care cresc rapid, și le plantase pe un lot experimental. Rezultatul a fost uimitor. Aceste plante nepretențioase se dezvoltaseră în condițiile cele mai nefavorabile și dăduseră în decurs de un an câteva recolte îmbelșugate de vegetații, ceea ce contribuise la îmbogățirea solului.

Dar nu numai pe Pământul nostru se petrecuseră transformări substanțiale.

Departe, în spațiile nemărginite ale Universului, se lansaseră încă doi microsori. Cuplați cu oglinzi zburătoare ei își trimiteau razele calde pe Marte. Aparatele automate instalate pe această planetă semnalau creșterea bruscă a temperaturii de la suprafața ei. Calotele de gheață de la poli se topiseră, viscolele și ninsorile încetaseră, apăruseră mări noi, aerul se umezise, creșterea vegetației fusese accelerată. Se proiecta construirea pe Marte a câtorva baze de alimentare cu carburanți a rachetoplanelor, pentru extinderea zborurilor în cosmos. De asemenea se hotărâse să se înceapă extracția minereurilor rare. Cei dintâi coloniști și plecaseră, hotărâți să se stabilească acolo pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Începutul fusese făcut; planeta Marte putea fi populată oricând. Geniul omului descătușat din lanțurile gravității Pământului cucerise a doua planetă din sistemul solar!

Hotarele cunoștințelor noastre se lărgiseră. Totuși pe Pământ rămăseseră încă multe taine nedezlegate. Una dintre ele era cununa pe care paleontologul Inagos o găsise în urma topirii ghețurilor Antarctidei. Acum ea era păstrată într-o secție specială a muzeului Academiei Mondiale de Științe.

Această relicvă misterioasă fusese cercetată de somități ale științei mondiale. Savanții nu ajunseseră însă la o părere comună cu privire la construcția cununei. Marea dificultate consta în faptul că ea nu putea fi studiată cum trebuie fără a fi demontată. Oamenii de știință nu se puteau decide să facă lucrul acesta, temându-se că se va strica.

Misterioasa cunună fusese lăsată pe Pământ de niște uriași albi veniți de pe alt astru. De unde apăruseră ei? De pe vreo planetă a sistemului solar?

„Nu!” răspundeau în unanimitate savanții.

Expedițiile efectuate pe planetele sistemului nostru solar dovediseră că, în această parte a universului, numai pe Pământ se aflau oameni.

Concluzia se impunea de la sine: ființele raționale care făuriseră cununa veniseră dintr-o altă lume siderală. Problema principală pe care trebuia s-o rezolvăm pentru a ridica cât de cât vălul de pe această taină era aceea de a determina, pe baza imaginii zonei de cer înstelat ce apărea de fiecare dată când se conecta cununa, poziția galaxiei și a astrului de pe care veniseră uriașii, și de a încerca să se ia legătura cu ei.

„Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu!” Aceste cuvinte ale uriașilor albi erau adresate nu oamenilor epocii de piatră, ci nouă, urmașilor lor îndepărtați. „Cercetați, străduiți-vă și veți cunoaște o sumedenie de taine asupra cărora vă frământați acum mintea! păreau să ne spună ei. Căutați, și viitorul va fi al vostru!”

Viitorul! El ne cheamă tot înainte, ne încântă ca un vis minunat. Ca o luminiță în noapte, mereu îndepărtat și totuși atât de apropiat, până la el e un drum lung, dar farul lui călăuzitor îmbărbătează, prevestește, călătorilor ale căror inimi freamătă de bucurie că au ajuns aproape de mult dorita țintă a călătoriei lor. De dragul lui sunt gata să treacă prin încercări, oricât de grele, să săvârșească fapte de eroism și chiar să moară.

Nu numai oamenii de știință, dar și toți acei care aveau cât de cât idee de astronomie se încadraseră în acțiunea de identificare a astrului de pe care veniseră uriașii albi.

Nici eu nu mă puteam uita la cer fără să mă gândesc la soarele portocaliu și la ei. Și odată m-a săgetat pe neașteptate o amintire… Mi-am amintit de bătrânul astronom Ilia Petrovici Bradov, care, fără să-și dea seama, jucase un rol uluitor în viața mea, mi-am amintit de noaptea aceea când am stat de vorbă cu el la observator.

„Aveți în față constelația Volopas, îmi răsunau din nou în urechi cuvintele lui. În centru. Vedeți steaua cea mai strălucitoare, Arctur, iar în apropierea ei o steluță abia perceptibilă, din clasa spectrală K? Cercetând cu radiotelescopul această regiune a cerului ne-am izbit pe neașteptate de un fenomen ciudat. În decurs de o zi și o noapte, din cinci în cinci ore, am recepționat serii identice de radiosemnale emise din direcția unei stele sau planete care nu se vede la telescop. Am reușit să imprimăm aceste semnale pe o bandă de magnetofon. Regularitatea lor a fost atât de izbitoare încât chiar și un om lipsit de orice fantezie s-ar putea îndoi că sunt pur și simplu niște fenomene naturale. Te întrebi fără să vrei dacă, iată, acolo, în licărirea portocalie a acelei stele ce se stinge, nu cumva trăiesc niște ființe cu rațiune care emit comenzi unor nave interstelare sau comunică prin radio cu oameni de pe alte planete…”

Mi-am împărtășit neîntârziat amintirile lui Jaroslav Pavlovici, care observa cerul înstelat prin noul supertelescop cuplat cu o oglindă zburătoare — o mare stațiune astronomică care plutea în spațiul intersideral.

— Bradov!? a exclamat Jaroslav Pavlovici. Da, da! I-am citit lucrările. Totuși, după câte îmi amintesc, nu scrie nicăieri despre acele misterioase radiosemnale. În constelația Volopas, zici? Bine, vom verifica.

Peste câteva zile Jaroslav Pavlovici m-a sunat pe Pământ.

— Mi se pare că Bradov avea dreptate. Am reușit într-adevăr să descoperim câteva planete lângă o stea abia perceptibilă din clasa spectrală K. Una din ele e mare. Mai mare decât Pământul. E adevărat că imaginea cerului înstelat nu corespunde întocmai aceleia care apare în cununa misterioasă, dar lucrul acesta are o explicație. În atâtea milenii care au trecut de când au fost pe Pământ uriașii necunoscuți, stelele și-au modificat poziția… Cine știe, poate că urmașii uriașilor albi trăiesc într-adevăr pe o planetă din apropierea stelei Arctur…

…Focul se stinsese aproape de tot. Priveam jeraticul ce abia mai licărea și mă gândeam la veșnicie. Am trăit o viață neobișnuit de lungă și am fost martorul unor uriașe transformări pe Pământ. Dar ce înseamnă viața unui om în comparație cu veșnicia?

Viața există pe Pământ de aproape două miliarde de ani. Omenirea a apărut de aproximativ un milion de ani. Istoria civilizației cuprinde în total doar câteva milenii. Viața omului durează o sută — o sută cincizeci de ani. O perioadă infimă în comparație cu nemărginita veșnicie. Totuși acest lucru nu ne paralizează voința. Viața fiecărui om, de sine stătătoare, unică, e intensă, plină de un sens măreț, lăsând întotdeauna urme după sine.

Omul transformă continente, năruie munți, făurește mări, usucă mlaștini și irigă pustiuri, fără să mai aștepte ca aceste lucruri să le facă timpul.

PROLOG

CAPITOLUL I. TAINA METEORITULUI

CAPITOLUL II. ÎN SANATORIUL DIN VERHOIANSK

CAPITOLUL III. ELECTRONUL ESTE INEPUIZABIL

CAPITOLUL IV. DIN SIBERIA ÎN AUSTRALIA

CAPITOLUL V. PROTOTIPUL MICROSOARELUI

CAPITOLUL VI. EXAMENUL

CAPITOLUL VII. CONTROVERSA

CAPITOLUL VIII. PREGĂTIREA EXPERIENȚEI

CAPITOLUL IX. DINCOLO DE CER

CAPITOLUL X. PE VENUS

CAPITOLUL XI. CHEAMĂ PĂMÂNTUL

CAPITOLUL XII. PE MAREA CORALILOR

CAPITOLUL XIII. CONTOPIREA IDEILOR

CAPITOLUL XIV. LUPTA CU BANCHIZA

CAPITOLUL XV. O VESTE DIN TRECUTUL ÎNDEPĂRTAT

EPILOG

CUPRINS

Leonid Alekseevici Kulik — mineralog sovietic. În 1938—39 a condus expediţia în vederea studierii meteoritului tungus. (n.r.).